SUSTIN CAMPANIA

SUSTIN CAMPANIA

joi, 26 februarie 2009

Colecţia Radio - Prichindel

Am comandat pe net câteva cărţi de la Editura Casa Radio. Şi pentru că ele au făcut sărbătoare în casa şi în sufletele noastre m-am gândit la voi.
Este vorba de colecţia Radio-Prichindel, cărţi ilustrate de Vasile Socoliuc (vă voi spune mai multe despre acesta un pic mai jos) şi însoţite de unul sau două CD-uri cu înregistrări din Fonoteca de aur a Radioului.
De exemplu, eu am comandat:
- "Înşir-te mărgărite" de Victor Eftimiu, care prezintă un poem feeric în cinci acte a cărui text integral îl găsiţi în carte însoţit de ilustraţii, iar cele două CD-uri cuprind o înregistrare din anul 1953 a unei adaptări radiofonice a lui Victor Eftimiu. Fiind o înregistrare din 1953 vă voi spune că actorii sunt cei mari de atunci cum ar fi: George Calboreanu, Alfred Demetriu, George Vraca, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Ştefan Ciubotăraşu, Ion Lucian, Gina Petrini, Victoria Mierlescu şi mulţi alţii asemenea. Iar despre dulceaţa limbii nu am cuvinte să vă povestesc, căci am stat cu copiii cu urechile ascuţite şi cu sufletul tremurând de încântare...

-"Măria Sa Puiul Pădurii" de Mihail Sadoveanu, este un scenariu radiofonic de Marioara Sadoveanu şi Gheorghe Rădulescu iar înregistrarea de pe CD este din anul 1955 şi o are ca povestitoare pe Clody Berthola alături de alte nume mari ale scenei româneşti.

-"Legenda ouălor roşii şi alte poveşti" de Titela Haque - sau "Tanti Radio", creatoarea primelor emisiuni radiofonice pentru copii, este vorba de emisiunea "Ora copiilor", între anii 1929-1943.
Cd-ul este o înregistrare din anul 1993, dar ce este fascinant sunt poveştile în sine. Mai întâi aceste cărţi le-am citit copiilor şi vă spun sincer că au fost încântaţi chiar şi numai la citirea lor în aşa măsură ca au stat trei ore lângă mine şi le-au ascultat. Mai apoi au stat cu urechile ciulite să le audă şi "la radio" cum au înţeles ei, asta în timp ce Anastasia stătea cu cartea respectivă în mână şi urmărea firul poveştii din carte. Îmi spuse apoi: "Ştii, mama, cred că acum am înţeles ce vroiai să-mi spui prin citirea cu intonaţie, este ceea ce dă farmec textului!"!!
Poveştile scrise de Tanti Radio vă mărturisesc că mai întâi mi-au plăcut mie foarte mult şi am realizat distanţa de la cer la pământ, la modul propriu vorbind, dintre poveştile de pe acele vremuri şi cele de astăzi. Mă refer la mesajul poveştilor care era unul religios moral foarte "miezos" comparativ cu ce a mai rămas vremurilor noastre. Citiţi şi vă veţi convinge.
-"Cartea cu jucării" de Tudor Arghezi, cuprinde un scenariu radiofonic de Mitzura Arghezi şi Vasile Mănunceanu, iar pe CD veţi găsi vocea Mitzurei în rolul mamei într-o înregistrare din anul 1967.
Le puteţi comanda şi voi pe acestea şi încă altele aici. Din păcate câteva cărţi care le consideram minunate şi pe care chiar mi le-aş fi dorit sunt deja epuizate.

Şi acum câteva cuvinte despre regretatul grafician Vasile Socoliuc, ilustratorul întregii colecţii prezentate.
Să vă spun, cu mândrie, că este născut în satul în care ne-a trimis Dumnezeu să lucrăm în via Lui şi că i-am descoperit iniţial numele în Enciclopedia Bucovinei. Am luat mai apoi legătura cu sora dânsului, Dumnezeu s-o odihnească şi pe dânsa acum, cu gândul de a întocmi o mică galerie a oamenilor de seamă ai satului. Dumneaei a vorbit cu fratele dar acesta modest nu considera că ar avea cu ce se prezenta în acest proiect.
S-au mai scurs vreo 2-3 ani şi domnul Vasile Socoliuc trece la Domnul, anul trecut în august, şi alege să fie înmormântat în sat. Astfel am avut ocazia să-i cunosc familia, adică pe soţia d-na Sanda Socoliuc, realizatoarea multor emisiuni pentru copii la Radio, traducătoare şi scriitoare de adaptări şi scenarii pentru teatrul radiofonic de copii şi pe fata dânşilor frumoasă ca o Ileană Cosânzeană.
Nu insist prea mult cu prezentarea "profesională" a dânsului ci vreau să vă povestesc altceva, ceea ce pe mine m-a cucerit definitiv la acest om. Ştiind în mare despre cine este vorba m-am hotărât să particip la înmormântarea dânsului, la noi în sat. Astfel, am mers la biserică să mă rog pentru sufletul său la slujba de înmormântare. Nu vă lăsaţi cuprinşi, vă rog, de fioruri reci sau negre fiind vorba de o înmormântare!! Ajunsă acolo am văzut un chip luminos cu o barbă albă, am simţit o pace pe care n-aş fi bănuit-o şi deodată m-a cuprins ... o mare bucurie!!! Da, bucurie, am văzut că acest om minunat alesese ca veşmintele cu care să se prezinte în faţa lui Dumnezeu să fie... o cămeşă naţională minunată împreună cu un chimir la fel de frumos. Şi atunci, dragii mei, am prins un drag de acest om, de sufletul lui minunat, pe care nu l-am cunoscut, cu care n-am vorbit niciodată şi pe care am avut acum certitudinea că îl cunosc de mult, aşa cum îmi cunosc strămoşii români.
M-am tot gândit, un om de o valoare atât de mare în patrimoniul culturii române alege să fie înmormântat în satul natal, deşi putea avea un loc oriunde în Bucureşti alături de alţi mari oameni de cultură, alege să fie îmbrăcat tradiţional, are un chip de bunic din cele mai minunate poveşti româneşti şi descopăr mai apoi că era foarte apropiat de lumea copilăriei ilustrând cu mare dragoste nenumărate cărţi pentru copii.
De aceea m-am gândit că şcoala din satul nostru ar putea, pe bună dreptate, să-i poarte numele având astfel un model de vieţuire şi mărturisire românească, curată, nevinovată şi profundă în cultura noastră.
V-am scris toate acestea, poate pentru a vă cere rugăciunile spre a-mi da Dumnezeu putere de a împlini gândul acesta, cât mai curând, poate chiar până în vară la sfinţirea noii biserici a satului!

vineri, 20 februarie 2009

"Trinitatea Tehnologie, Bani, Confort (TBC) se transformă într-o maladie a sufletului şi trupului"

L-am descoperit pe domnul Ovidiu Hurduzeu mai ales prin cartea "România profundă", a treia forţă şi de atunci tot urmăresc ideile domniei sale. Am citit recent un interviu cu domnia sa luat de Silviu Man şi mi-au plăcut foarte mult câteva idei de acolo, aşa că astăzi, recitind interviul, m-am gândit să postez aici un fragment pentru că redându-vă eu cele câteva idei nu vor avea aceeaşi rezonanţă sufletească.

"Visez frumos la România, comuniune de oameni-eveniment…"

Silviu Man: Răspunsul dumneavoastră mă surprinde. Formularea "într-o gândire evenimenţială, esenţa (natura) nu poate fi separată de manifestarea ei concretă. Eu nu ştiu CE înseamnă esenţa umană dar ştiu foarte bine CINE este persoana lui Silviu Man," mă duce cu gândul la ceea ce spunea d-l Dan Puric într-o emisiune a d-lui Robert Turcescu: "creştinismul asta înseamnă: celălalt. Deocamdată, România este conjugată la "ce e România?", nu la "cine este România?". Eu pot să întreb mâine ce este Robert Turcescu? Este jurnalist. Ce este Dan Puric? Prestator de servicii cultural-artistice la Naţional. Când o să întreb cine este d-l Robert Turcescu, am acces la fiinţialitatea şi la taina lui, cât pot." Deşi probabil că nu aveţi foarte multe lecturi comune cu Dan Puric şi proveniţi din medii total diferite, discursul Dvs. "personalist" se înrudeşte în chip uluitor cu al D-sale. Cum explicaţi?

Ovidiu Hurduzeu: Precum Dan Puric, eu îmi asum gândirea şi practica socială a românilor. Nu este vorba numai de lecturi comune, ci mai ales de un "mental" asemănător. Dacă occidentalii au în comun individualismul monadic, pe noi, românii ne uneşte personalismul evenimenţial de care v-am amintit în acest interviu. Nu avem nevoie să construim o Românie personalistă sau "să inventăm" o persoană-eveniment (aşa cum ideologii postmodernismului pretind că Sfântul Augustin a inventat "eul interior"). Persoana-eveniment nu este o inginerie socială aşa cum nici România nu este (încă) o inginerie politico-economică a globalismului. Avem şi am avut persoane-eveniment: marii noştri duhovnici, marile noastre personalităţi (din trecut). În România mai găseşti zone de spiritualitate - spaţii evenimenţiale - dar trebuie să le cauţi în "România profundă". Democraţia, după cum o înţeleg eu, trebuie să-i ofere fiecărui cetăţean şansa de a deveni un "eveniment". Visez frumos la România, comuniune de oameni-eveniment. Deocamdată, văd că se împlineşte însă un coşmar: România, ţara oamenilor-marfă, buni la export - marfă ieftină ("căpşunarii") sau ceva mai scumpă (ingineri, regizori, cântăreţi de operă etc).

Silviu Man : Aţi scris un foarte valoros eseu - Tinereţea ca eveniment - în care vă arătaţi îngrijorat pentru traseul de viaţă al tinerilor de astăzi şi constataţi extinderea pandemică printre ei a unui virus rafinat (eu l-am numit TBC, abreviind manifestările pe care le observaţi: Tehnologie, Bani, Confort)…

Ovidiu Hurduzeu: Mi-a plăcut mult cum aţi interpretat în cheie medicală manifestările TBC-ului pe care eu le-am analizat din prismă religioasă. În final, cele două interpretări converg. Devenind idol pentru tânărul de azi, trinitatea Tehnologie, Bani, Confort se transformă într-o maladie a sufletului şi trupului. Cred că situaţia din SUA nu este radical diferită de cea din România în ceea ce priveşte "idealurile" tineretului. Aceeaşi obsesie de a se integra cât mai vârtos în Sistem, de-a deveni un "specialist" şi a câştiga… cât de mult. Dacă s-ar putea la infinit… În SUA, nici un tânăr ambiţios nu-şi vede viitorul ÎN AFARA marilor corporaţii (Corporate America). Când eram de vârsta dumneavoastră, tineretul occidental mai era încă revoluţionar în sensul bun al cuvântului - tinerii aveau o conştiinţă critică, voiau să acţioneze pentru a schimba lumea (faptul că revolta lor a fost manipulată politic nu schimbă datele problemei). Tânărul conservator din SUA din anii 50 era un "unadjusted man" - omul neajustat! În anii 60, 70, guvernele occidentale şi comuniste tremurau de frica mişcărilor studenţeşti. Cine se mai teme astăzi de tinerii "cool" branşaţi la Ipod-uri, "mobiluri" şi video game-uri? Cui îi pasă de "chat"-ul lor teribilist de pe Internet?

Idealul tânărului recent nu este să fie un revoltat, ci un "maleabil". Comparaţi pe tinerii de azi cu cei din "generaţia de aur" dintre cele două războaie mondiale, Ţuţea, Cioran - "adaptarea la împrejurări se cheamă conformism", spunea Petre Ţuţea, "şi conformistul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune". Chiar şi Papa, simbolul status quo-ului, i-a îndemnat pe tinerii de la începutul mileniului să nu mai fie conformişti: "Dacă doriţi cu toată ardoarea să vă apropiaţi de Dumnezeu, feriţi-vă de mediocritatea şi conformismul atât de răspândite în societatea noastră" (Toronto, 18-28 iulie, 2002). Papa ştia prea bine ca "maleabilitatea" tinerilor, conformismul lor este simptomul TBC-ului de care sufereau. Cu cât conformismul este mai vârtos, cu atât se vântură mai mult falsa revoltă a "marginalilor", "teribiliştilor" şi revoluţionarilor subventionati (feministe, gay etc) - de fapt, manifestări ale deculturalizării catastrofale ale tinerei generaţii. "We don’t need no education/ we don’t need no thought control/ Teachers leave the kids alone." Şi profesorii i-au lăsat în pace! Şi nu numai profesorii. Azi tinerii sunt lăsaţi de izbelişte - fără părinţi, fără profesori, fără mentori, fără duhovnici, fără Dumnezeu - "liberi", în voia soartei şi a manipulărilor de tot felul. Rezultatele le cunoaştem cu toţii.

Silviu Man: Şi atunci, domnule Hurduzeu, încotro salvarea şi reperele? Înspre biblioteci, înspre biserici, în mijlocul naturii, în artă, către duhovnici şi maeştri? Cum credeţi că se poate salva un om dezorientat?

Ovidiu Hurduzeu: Nu există soluţie miraculoasă, nu există reţetă universală. Cred însă că putem lupta eficient împotriva TBC-ului - dacă 1) nu ne lăsăm amăgiţi 2) nu ne lăsăm angrenaţi şi 3) acţionăm. Vaccinul AAA. Bibliotecile, bisericile, arta, duhovnicii, maeştrii, tradiţia, natura sunt "vitamine" întăritoare care ne ajuta să învingem boala. Cu o condiţie. Să ne schimbăm regimul de viaţă. De fapt, să optăm pentru VIAŢĂ. Din păcate, mulţi dintre noi, chiar şi dintre cei mai tineri sunt nişte "morţi în viaţă". Ce ne spune Hristos? "Eu sunt Viaţa". Să ne comportăm ca nişte fiinţe vii - cu alte cuvinte, neîmpietrite în şabloanele "stăpânirilor şi împărăţiilor". Necuratul - uităm că în creştinism este numit Cel Viclean - este stăpânul Morţii. Ne amăgeşte, idolii lui de azi Tehnologia, Banii şi Confortul sunt căile prin care moartea pătrunde în noi. Aruncaţi o privire la Bucureştiul "postmodern". Ce predominã? Băncile şi farmaciile, primele, simbolurile morţii spirituale, celelalte ale bolii psihice şi trupeşti pe care încercăm în zadar s-o remediem prin mijloace chimice. Ce a dispărut? Natura, simbolul vieţii. Atâta timp cât nu devenim un deşert sufletesc, suntem mântuiţi…

Găsiţi interviul complet şi multe alte lucruri frumoase şi profunde aici.

joi, 12 februarie 2009

Leapşa

Bun exerciţiu de meditaţie îmi propune MihaelaMaria! Mulţumesc pentru provocare...

Deci, ce nu-mi place să văd la mine în casă, în materie de amenajări, decoraţiuni ş.a?
Să vă spun din start că în mine se dă o luptă de a "promova" doar ce este tradiţional, rustic. Cu toate acestea, mă trezesc admirând şi elemente moderne cărora uneori le devin pradă ca şi cumpărător. Aici văd eu lipsa unei educaţii coerente pe baze solide, nediluate, neamestecate de valoare şi nonvaloare şi mai apoi lipsa, interioară cred, a unei trainice culturi estetice, a frumosului frumos. Pe de altă parte, faptul de a nu avea incă o casă a noastră, mă face să accept compromisuri stil bazar, adică mă mulţumesc cu ce ne pot da unii şi alţii urmărind strict aspectul utilităţii.

Voi încerca totuşi...
Nu-mi plac băile foarte mici şi mai ales bucătăriile mici, copilăria mea m-a "săturat" de astfel de cutiuţe existente din plin în apartamentele blocurilor noastre din epoca de aur.
Nu-mi plac pereţii încărcaţi de stucaturi, calciu, culori şi cine mai ştie ce!
Nu-mi plac geamurile mici, îmi plac şi mă odihnesc foarte bine camerele luminoase, cu expunere solară şi eventual spre grădină.
Nu pot respira în camerele cu multă mobilă în care pentru a ajunge de la uşă la geam te loveşti de toate elementele existente.
Nu am nici o "afecţiune" pentru bibelouri şi, din fericire, de cele câteva primite m-au scăpat copiii mei de la primii paşi pe care i-au făcut prin casă :).
Nu-mi plac, de fapt mă anulează, florile de plastic de prin vaze, evident că eu n-am nici una, şi tare mi-e greu să le scot şi din biserică, deşi vă asigur că cu fiecare curăţenie mai jumuleam câte una pentru a nu mai fi "prezentabilă".
Nu-mi place plasticul în general, asta nu înseamnă că mă dau în vânt după metal, sticlă sau alte elemente reci, dacă s-ar putea m-ar mulţumi tot ce este lemn.
Nu-mi place deloc ideea gresiei în sufragerie sau mă rog în living!?
Nu-mi place camera fără cărţi, la noi găseşti cărţi pretutindeni, e adevărat că nu se află mereu într-o ordine desăvârşită, dar pentru mine ele încălzesc foarte mult casa chiar şi aşa în neorânduială, mai mult poate că tocmai acest lucru arată că nu sunt de decor!
Nu-mi place casa fără flori, ghivece mai mici sau mai mari cu plante cu flori sau doar cu frunze ornamentale.
Nu-mi place casa fără copii, cu tot "riscul" ce-l presupune această minunată prezenţă!
Şi ar mai fi mai multe de spus, dar deja o mică "minunată prezenţă" nu mai are răbdare să mă mai lase la calculator, aşa că mă opresc aici, am conturat în mare câteva aspecte.

Dau leapşa mai departe pentru cei ce încă nu au studiat problema aceasta, care, după părerea mea, ajută mult la cunoaşterea proprie şi la stabilirea unui traseu conştient de viaţă.
Mulţumesc încă o dată, MihaelaMaria!

La mulţi ani!

Ieri m-am gândit, la un moment dat, că voi naşte chiar de ziua părintelui Iustin! Mă luaseră nişte dureri, care totuşi nu erau contracţii...
Azi aş naşte de ziua naşului Dan Puric...
Mâine, poimâine, răspoimâine...
Important este că poţi spune "La mulţi ani!" tuturor celor dragi inimii tale!
Deci:
"La mulţi ani!"părintelui Iustin, duhovnicul minunat al sufletelor noastre!
"La mulţi ani!" lui Dan Puric, făclia nădejdii credinţei româneşti mărturisitoare!
"La mulţi ani!" celor ce duc lupta cea bună, strânşi într-un buchet minunat de suflete ce nădăjduiesc spre Rai!
"La mulţi ani!" pruncului nostru nenăscut şi tuturor celor chemaţi ca şi el, dar mai ales cei lăsaţi să vină, pe drumul vieţii pentru ca să le poţi spune "La mulţi ani!".
Şi de ce nu?! "La mulţi ani!", vouă tuturor!
Sunt vremuri tulburi, în care, ne spune părintele Iustin, ar trebui să ne bucurăm, căci sunt cele mai potrivite vremuri pentru mântuirea noastră! Dar aceasta nu cu îndărătnicie omenească ci cu deschidere dumnezeiască...