În fugă, cu mult drag

Am acum faţă de voi, dragii mei cititori de blog, sentimentul care mă duce la spovedanie... Nu zâmbiţi, mă simt vinovată că n-am mai scris de prea multă vreme, căci vremea a zburat şi toate întâmplările zilelor scurse, m-au acaparat nepermis de mult şi de total.

După săptămânile de pregătiri pentru sfinţirea bisericii, săptămâni care m-au scos din timp, din timpul şi mai ales, cei mai rău, ritmul casei mele m-am trezit că odată cu începutul şcolii trebuie să înceapă şi reconstruirea ritmului familial, eventual, de dorit, unul mai eficient şi mai rodnic pentru educaţia copiilor noştri.

Mă aflu deci, la perioade de început de drum şi mă felicit că nu l-am dat pe Nectarie la şcoală, deşi are 6 ani împliniţi, căci ar fi fost un program imposibil de împlinit. M-am gândit că va trebui să-i dedic mult mai mult timp şi n-aş fi avut , efectiv, de unde, aşa că la anul va creşte Theofan şi va fi "preluat" de Simeon ca partener de joacă iar eu voi fi mama lui Nectarie elev în clasa I, căci Anastasia s-a descurcat de pe la începuturi mai mult singură!
Dacă mă credeţi şi acest post îl scriu de vreo trei zile, câte trei rânduri... Spuneţi-mi, dragilor, şi la voi e la fel, sau numai la mine totul este ca într-o vârtelniţă? V-aş scrie tare multe şi nu am timpul necesar căci îndată se trezeşte Theofan, vin ceilalţi de la şcoală şi grădiniţă şi totul în casă mă aşteaptă să le iau la mână. Ce minunat este totul, chiar şi într-o aşa situaţie! Vorbesc serios, este atâta treabă de făcut încât, am eu o vorbă, n-ai timp nici să mori. Şi slavă lui Dumnezeu că toţi sunt sănătoşi, voioşi, frumoşi, voinici şi puşi pe şotii întreaga zi.

Şi pentru că ştiu că aşteptaţi măcar câteva fotografii vă voi da acum câteva cu biserica iar povestirea momentului sfinţirii o las pe altădată, mai cu tihnă, pentru că nu voi uita nimic, căci am trăit totul la intensitate peste măsura firii.
Vă îmbrăţişez pe toţi, ştiuţi şi neştiuţi, vă rog pomeniţi-mă şi pe mine la neorganizaţi, poate vor prinde contur câteva reguli fixe, spre folosul tuturor.

Maica Domnului, pictată pe bolta Sfântului Altar, este o minunăţie, nu este reuşită deloc fotografia, dar toţi au rămas uimiţi şi cutremuraţi de frumuseţea reprezentării. Acolo nu este o imagine, este o prezenţă vie, caldă, învăluitoare. Voi încerca să prind pictura în imagini mai reuşite, fotografic şi nădăjduiesc să puteţi simţi taina Ei. Multă pace, bucurie şi lumină în vieţile tuturor...

Roadele blogului

Ieri am gustat din primele roade ale blogului. Mai concret, am trăit prima întâlnire din virtual în real. Am avut deci emoţia întâlnirii cu Irina şi Mariana, căci până ieri mă întâlneam cu Dulce casă şi Psalm de dor. Bucuria şi folosul unei întâlniri virtuale aţi gustat-o şi o gustaţi mereu. Eu acum vă rog să faceţi totul pentru a gusta din cealaltă, şi fiţi siguri că vor apărea ispite, eu una am rămas ieri pe undeva prin oraş cu maşina la ora la care trebuia să fiu la întâlnirea cu fetele căci mi s-a rupt cablul de acceleraţie :(. Dar cu îngăduinţa fetelor am ajuns până la urmă :)).
Două fete minunate, una mai minunată ca cealaltă, simţeam şi vedeam cât de bine m-ar completa în părţile mele deficitare. Să vă vorbesc de tenacitatea şi entuziasmul Irinei sau poate să vă povestesc de căldura şi blândeţea Marianei... Nu, asta o fac ele foarte frumos pe blogurile lor. Eu vă voi spune că mi-a fost foarte bine împreună cu ele, că nu ştiu dacă nu am vorbit eu prea mult, bafta lor că s-au întâlnit înainte de venirea mea, că orice subiect am fi abordat ne-ar fi trebuit mai multe zile să avem impresia doar că l-am epuizat, că am plecat zburând şi promiţându-mi că voi lua ca albina tot ce este bun în ele încercând să le semăn.
Şi, cum le-am spus şi lor, este minunat că de acum nu vor fi doar Irina şi Mariana ci vor fi mai mult: aaaa, Irinaaa şi Marianaaa, cum să nu le ştiu!!
Aşa că, daţi-mi voie să le îmbrăţişez, astfel încât să pot cuprinde în îmbrăţişare toate gândurile şi pe toţi cei dragi ai lor. Iar vouă tuturor nu vă fac sâc, sâc ci vă invit la alte întâlniri din virtual în real. Credeţi-mă, vă va fi tare bine...
Până atunci, pregătirile de sfinţire abia au început şi aseară simţeam deja că mă ia o oboseală. Dar cu rugăciunile voastre dragilor, voi reuşi să ajung la linia de sosire.

Veşti şi ... o invitaţie

Cu părere de rău şi din prea multe motive n-am mai scris de mai bine de-o lună!
Îmi pare tare rău şi sunt datoare cu o cerere de iertare.
Iar acum am bucuria şi emoţia de a vă anunţa că am ajuns la momentul cel mare:
pe 6 septembrie avem sfinţirea bisericii noi, fără pictură totală doar în Sf. Altar!
Slavă lui Dumnezeu, Prea curatei Maicii Sale, la a cărei praznic al Adormirii am şi aflat vestea că putem sfinţi pe acea dată, cu rugăciunile sfinţilor români din vechime şi din actualitate (a căror canonizare întârzie, dar nu şi în inimile noastre) şi nu în cele din urmă cu minunatele rugăciuni ale Sf. Arh. Mihail care a făcut o minune mare în Colose şi va face din nou o minune la Tişăuţi în acea binecuvântată zi de 6 septembrie.
Aşadar, prinsă până peste cap cu pregătirile necesare, cu surprinderea şi înrâurirea bucuriei întregului sat, vin cu sufletul costumat în costum popular românesc şi vă rog să poftiţi, cu mic cu mare, la sărbătoarea noastră, de oriunde v-aţi afla şi oricât ne-am cunoaşte.
Iată şi invitaţia oficială:

PREOTUL ŞI CREDINCIOŞII PAROHIEI TIŞĂUŢI AU BUCURIA DEOSEBITĂ DE A VĂ INVITA ŞI AŞTEPTA LA SFINŢIREA NOII BISERICI PAROHIALE CARE VA AVEA LOC DUMINICĂ 6 SEPT 2009, SFINŢIRE OFICIATĂ DE ÎPS PIMEN ÎMPREUNĂ CU UN SOBOR PREOŢESC, ÎNCEPÂND CU ORELE 8.00.

PAROH,

PR. MIRCEA BEJENAR

Să vă spun că vă aştept cu mult, mult drag şi că vă cer rugăciunile şi gândurile bune pe tot parcursul pregătirilor. Doamne ajută-ne!

Cu ochi deschişi

Am culcat copiii şi derulez imaginile din ultimele zile gândindu-mă la profunzimea vieţii care se scurge prin noi, conştient sau nu.
În seara asta m-am pornit cu cinci copii la priveghere la Sf. Ioan. Ai mei patru şi o nepoţică ce este la noi de două zile. Este o experienţă mai cuprinzătoare parcă, să pregăteşti cinci rânduri de haine, să îmbraci vreo doi copii şi să porneşti la drum. Priveam cu alţi ochi, sau mai bine zis, priveam cu ochi deschişi spectacolul ce-l reprezenta întreaga mea activitate.
Duminica ce a trecut eram cu copiii mei la biserică şi o femeie, în vârstă dar fără copii, mă privea şi-mi spuse: " Ce fericită sunteţi!" şi a trebuit să recunosc instantaneu că da, mai ales că tocmai atunci cei mari mi-l pupau de zor pe cel mic. Atunci mi s-au deschis ochii, mă priveam şi ne priveam cu ochii realităţii exterioare.
În seara asta la mănăstire în timpul slujbei a început o ploaie de pomină. Am plecat de acasă fără umbrelă, deşi punând un picuţ mai devreme hainele la uscat mă gândeam că le va uda ploaia ce se vedea venind. Şi totuşi am plecat cu cinci copiii fără nici o umbrelă. Aşa că atunci când uriaşii nori au adus ploaia ne-am retras pe unde am putut înghesuindu-ne alături de alţii ca noi, pelerini la Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.
Şi copiii în acea înghesuială au cam început să se plângă că n-au loc, că vor la biserică, că le este frig, că unde-i tata ş.a. Privindu-le feţişoarele îi linişteam că îndată se va termina ploaia şi totul va intra în normal. Şi brusc, privindu-i m-am gândit la mamele care plecau cu copiii lor în evacuare, în exil, în cine ştie ce locuri necunoscute şi neavând nimic cu ei, neştiind unde şi ce anume îi aşteaptă pe viitor. Şi mi-am amintit de vorbele femeii mele din duminica pomenită.
După ce a stat, cât de cât ploaia, am pornit cu ei spre maşină, care era mai departe datorită aglomeraţiei din dreptul mănăstirii. Pe drum erau din loc în loc oameni, suceveni, care ofereau pelerinilor sarmale, colăcei, suc şi diverse. M-am trezit astfel cu un colac în mână şi vrând să-refuz, gândindu-mă că eu nu sunt de departe şi că mai bine este să fie dat la cei veniţi de departe, m-am văzut din nou cu ochi deschişi şi anume m-am văzut o mamă cu copil mic în port-bebe urmată de alţi cinci şi ... n-am mai refuzat colacul, m-am întors doar să-l dau copiilor şi să le spun să-l împartă. Dar în spatele meu mi-am văzut copiii, fiecare cu câte un colac în mână, foarte fericiţi şi cu prima îmbucătură deja servită :). Am înţeles că era o pomană foarte primită. La următorul grup de oameni ne-am pomenit cu toţii, din nou, cu câte o farfurie de sarmale fierbinţi în mâini. I-am văzut pe copii cum ar fi mâncat sarmalele pe loc dacă n-ar fi fost fierbinţi şi dacă n-ar fi plouat încă.
Fericiţi ne-am continuat drumul spre maşină, încărcaţi cu bunătăţile primite şi mare ne-ar fi rămas bucuria dacă n-am fi găsit maşina prinsă ca-n menghină de alte două din faţă şi din spate.
Ei dar, cu multă dibăcie şi învărtind serios de volan când la dreapta când la stânga, am ajuns acasă spre a ne consuma bucuria complet.
M-am bucurat şi eu şi mai ales am înţeles că totul este dar, un Dar de Sus, milostenia oamenilor din seara asta, vorbele femeii, gândul meu cu refugiaţii, totul m-a convins că viaţa este un dar. Un dar minunat pe care trebuie să-l conştientizăm şi să-l valorizăm cu valoare cerească, iar copiii noştri fac să valoreze astfel viaţa noastră.
Un dar pe care astăzi l-am primit de la sfinţii dragi: Ioan Botezătorul şi Ioan cel Nou pe care îi rog să ne ocrotească pe toţi, umplându-ne de revărsare de bucurie şi binecuvântare. Amin.

Poezie

Noi tot aici
de Andrei Ciurunga

Trec primăveri cu flori la subsuoară,
în struguri mustul toamnelor şi-l suie,
se cern zăpezi a nu ştiu câta oară,
noi tot aici, noi tot bătuţi în cuie.

Ne cresc orfani copiii pe coclauri,
nevestele ca fânul se usucă,
răsar din mame stânjenei şi lauri,
noi tot aici, noi tot cu dor de ducă.

Parcă n-am fost în lume niciodată,
Duminicile parcă ne-au uitat şi ele,
prietenii prin cârciumi se îmbată –
noi tot aici, noi tot între zăbrele.

Căţui de nuferi ard în rugăciune,
pe sub salcâmii înfloriţi trec fete,
bâtrâne viori întineresc sub strune,
noi tot aici, noi tot în baionete.

Ţiţeiul nostru spumegă în sonde,
scot munţii saci de aur la lumină,
cresc cozonaci pe câmpurile blonde –
noi tot aici, noi tot pe rogojină.

Împărăţii cât şapte ţări într-una
se clatină, pândite de cenuşe,
stăpâni ai lumii au muşcat ţărâna,
noi tot aici, noi tot între cătuşe.

Cu alte poze vine-abecedarul
iar geografia alte hărţi aduce,
istorii noi aşterne cronicarul –
noi tot aici, noi tot bătuţi pe cruce.

Noi tot aici, cu rădăcini amare,
Parcă născuţi din ghinde şi blesteme –
Noi tot aici, noi tot în aşteptare,
Să prindă visul trup – şi să ne cheme.

Gânduri de mulţumire

Am avut în martie un anunţ umanitar şi cu multă bucurie am primit pe blog următoarele minunate gânduri:

Gânduri la sfârşit de greu.

„Cel ce stă supt ocrotirea Celui Prea Înalt, şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic, zice despre Domnul: «El este locul meu de scăpare, şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred» ” (Psalm 91. 1–2). Prin cuvintele acestui Psalm, Domnul m-a îmbărbătat şi m-a întărit „caci scut si pavăză este credinciosia Lui“ (vers. 4). El le-a poruncit îngerilor Săi să mă ducă pe mâini, ca nu cumva să mi se lovească piciorul de vreo piatră.

Mulţumesc celor ce m-au purtat pe braţe de rugăciune în momentele grele, astfel încât „nici săgeata care zboară ziua“ nu m-a atins şi am putut să revin în mijlocul familiei mele şi în mijlocul frăţietătii, deorece El "toate oasele [mi] le păzeşte, ca niciunul dintre ele să nu se sfărâme", si m-a trecut cu bine prin greaua încercare.

Mulţumesc de asemenea in numele Domnului tuturor fraţilor şi surorilor care au răspuns îndemnului Domnului de a contribui financiar la această mare cheltuială şi mă rog necontenit ca Bunul Dumnezeu, în marea Lui iubire, să rasplăteasca înzecit şi să umple golul care s-a făcut, pâna va da peste. De asemenea, mulţumesc bisericilor şi preoţilor care au înţeles să răspundă apelului făcut de Dumnezeu şi să mă susţină financiar şi cu rugăciuni, pe care le-am simţit pe toată durata tratamentului. La fel, le mulţumesc tuturor prietenilor şi cunostinţelor despre care nici nu ştiam că sunt atât de mulţi. Ştiu, în sufletul meu, că Domnul le va răsplăti tuturora şi nu va îngădui ca datorită efortului financiar depus pentru mine, să simtă lipsuri. Ştiu că El le va acoperi toate nevoile, la fel cum m-a scos şi pe mine din această strâmtorare. „Fiindcă Mă iubeşte, de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu. Când Mă va chema îi voi raspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viaţă lungă, şi-i voi arăta mântuirea Mea."

Nu ştiu ce îmi va rezerva viitorul cu privire la sănatatea mea, dar ştiu că la orice problemă care ar putea să apară, Dumnezeu îmi va aduce şi vindecarea, pe calea pe care numai El o ştie.

Încredinţarea pe care o am eu, şi pe care aş vrea ca toţi să o aveţi, este că, nu există om pe lumea asta care să se roage cu credinţă din toată inima, şi să nu primească răspuns de la Domnul. "Mare putere are rugăciunea celui neprihănit" şi când aceasta va fi făcută din toată inima, Domnul găseşte mijloacele cu care să rezolve şi problemele materiale, să ajungă şi la inimile oamenilor, cum numai El ştie. O problemă lăsată în mâna Domnului, va fi cu siguranţă rezolvată, aşa cum ştie El, căci El întotdeauna are o cale şi un răspuns.

Ştiu că sunt mulţi cei care s-au rugat pentru mine, începând cu familia mea, părinţi, fraţi, rude, fraţii din Oaste, Biserica, şi terminând cu oameni pe care nu-i cunosc, despre care n-am auzit şi poate că nici n-am să aud vreodată. Rugăciunea mea de acum către Cel care ştiu că ascultă toate rugăciunile izvorâte din inimi curate, este ca El să-i binecuvinteze pe cei care m-au susţinut cu o rugăciune, cu un ban, cu o vorbă bună sau orice ajutor pe care mi l-au acordat mie sau familiei mele. Eu, cu certitudine, nu am cum să le răsplătesc vreodată, dar las şi această problemă tot în grija Celui ce este viu şi lucrător, cu credinţa şi marea nădejde că El îmi va răspunde şi la această rugăciune.

Cu recunoştinţă, a voastră soră în Domnul, Corina Oprean.

Eu am plâns când le-am citit şi m-am gândit ce minuni mai face Dumnezeu zi de zi şi cu fiecare din noi şi ce minunată este credinţa noastră şi mai ales ce minunat ar fi dacă ne-am umple de ea total şi definitiv. Fii binecuvântată Corina şi drumul vieţii să-ţi fie mărturie şi mărturisire şi mai apoi martor la judecata de obşte.

Un premiu ce mă angajează...

Am schimbat fotografia blogului actualizând-o.
A fost o discuţie, la un moment dat, dacă e bine sau nu să punem pozele copiilor noştri pe net, şi concluzia a fost, mai mult, că nu e bine. Sunt de acord şi totuşi nu m-am putut abţine, ei mă reprezintă, ei vorbesc cel mai bine despre mine, ei sunt eu şi de aceea vă dăruiesc imaginea lor punându-le ocrotirea în grija Domnului şi a Maicii Sale mult iubitoare de copii.


Am primit premiul de mai sus de la Fluturaş şi m-a impresionat mai ales motivul pentru care l-am primit. Este vorba despre "postarea poeziei închisorilor". Ei bine, m-am gândit că totuşi nu fac aceasta aşa cum ar trebui să o fac, căci deşi mă înconjur de această literatură cu orice ocazie mi se oferă şi absorb fiecare vers ca un burete nu am reuşit să o şi promovez aşa cum merită. De aceea, primesc premiul mai mult ca un îndemn sprea aceasta, ca o angajare pe calea promovării acestor minunate perle născute, aş spune, din "bube, mucegaiuri şi noroi" şi adaug din credinţă nesfârşită.
Vă ofer tuturor o altă poezie a lui Gyr:

IMN MORŢILOR

de Radu Gyr

Morminte dragi, lumină vie,
sporite'ntr'una an de an,
noi v'auzim curgând sub glie,
ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul, până'n temelii,
căci arde ţara de morminte,
cum arde cerul de făclii.

Ascunse'n lut, ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma'n ţară,
va regăsim mereu in noi!

De vi s'au smuls şi flori şi cruce
şi dacă locul, nu vi-l ştim,
tot gândul nostru'n el v'aduce,
ingenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane.
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi am făcut din voi icoane,
şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.

(Inchisoarea Aiud)

Mulţumesc frumos Fluturaşule şi îl ofer tuturor cititorilor ca un îndemn spre această poezie a temniţelor. Campania "Din temniţe spre sinaxare " nu s-a încheiat încă. La lucru cu mult spor!