Un premiu ce mă angajează...

Am schimbat fotografia blogului actualizând-o.
A fost o discuţie, la un moment dat, dacă e bine sau nu să punem pozele copiilor noştri pe net, şi concluzia a fost, mai mult, că nu e bine. Sunt de acord şi totuşi nu m-am putut abţine, ei mă reprezintă, ei vorbesc cel mai bine despre mine, ei sunt eu şi de aceea vă dăruiesc imaginea lor punându-le ocrotirea în grija Domnului şi a Maicii Sale mult iubitoare de copii.


Am primit premiul de mai sus de la Fluturaş şi m-a impresionat mai ales motivul pentru care l-am primit. Este vorba despre "postarea poeziei închisorilor". Ei bine, m-am gândit că totuşi nu fac aceasta aşa cum ar trebui să o fac, căci deşi mă înconjur de această literatură cu orice ocazie mi se oferă şi absorb fiecare vers ca un burete nu am reuşit să o şi promovez aşa cum merită. De aceea, primesc premiul mai mult ca un îndemn sprea aceasta, ca o angajare pe calea promovării acestor minunate perle născute, aş spune, din "bube, mucegaiuri şi noroi" şi adaug din credinţă nesfârşită.
Vă ofer tuturor o altă poezie a lui Gyr:

IMN MORŢILOR

de Radu Gyr

Morminte dragi, lumină vie,
sporite'ntr'una an de an,
noi v'auzim curgând sub glie,
ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul, până'n temelii,
căci arde ţara de morminte,
cum arde cerul de făclii.

Ascunse'n lut, ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma'n ţară,
va regăsim mereu in noi!

De vi s'au smuls şi flori şi cruce
şi dacă locul, nu vi-l ştim,
tot gândul nostru'n el v'aduce,
ingenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane.
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi am făcut din voi icoane,
şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.

(Inchisoarea Aiud)

Mulţumesc frumos Fluturaşule şi îl ofer tuturor cititorilor ca un îndemn spre această poezie a temniţelor. Campania "Din temniţe spre sinaxare " nu s-a încheiat încă. La lucru cu mult spor!

Din nou poezie

Astăzi, continui seria poeziilor lui Demostene Andronescu, dăruindu-vă poezia lui cea mai dragă sufletului meu.

NEBUNUL

Treceam prin viaţă-aşa ca orice om

Şi fremătând şi eu ca orice pom

Visam să înfloresc, să leg apoi,

Şi să rodesc, nu roade prea de soi,

Ci rodul simplu-al omului de rând

Ce creşte pe oriunde şi oricând

Şi care zdrenţuit de vânt şi ploi

Îşi trage seva numai din noroi.

Dar într-o zi o pasăre străină

Cu penele brumate de lumină,

Venind de pe tărâmul celălalt,

Roti deasupra mea în zbor înalt

Şi poposind în ramurile-mi ciunte

Îşi smulse-o pană şi-ncepu să cânte.

Şi cântecul ei sfânt, din alte sfere,

Ecou îndepărtat al altor ere,

Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns

O dată numai, dar a fost de-ajuns.

De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,

Necunoscut de mine înainte,

Îmi stăruie ca un blestem în sânge,

Sufletu-l cântă, inima îl plânge

Şi scos din lumea mea, dintr-ale mele

Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,

Să înfloresc luceferi şi să am

Câte un cuib pe fiecare ram,

Dar nu de păsări, ci de îngeri care

Să scoată pui şi-apoi spre cer să zboare.

Din ziua ceea, părăsind grădina,

Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,

M-am răsucit şi am întors-o-n sus

S-o-nfing adânc în boltă ca pe-un fus

Şi seva pentru rodul ce-l frământ

S-o trag de sus din cer nu din pământ.

Dar ramurile mele învăţate

Cu sevă dulce trasă din păcate

N-au rezistat luminii şi, pe rând,

Au prins a se usca, iar eu plângând

Am strâns tot verdele pe care-l am

Şi l-am îngrămădit pe-un singur ram,

Am pus pe el şi frunze şi petale

Şi-aşa, cu celelalte ramuri goale

Îmi pregătesc în trunchiul chinuit

Arome pentru rodu-nchipuit.

În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi

Peste zăplazuri mă privesc miraţi,

Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul

Si zic foşnind în sinea lor: nebunul.

Nemaigăsind pe coaja mea crăpată

Nici gâze, nici omizi ca altădată,

Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul

Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Şi vântul sur, nomadul, călătorul,

În frunza mea vrând să-şi doinească dorul

Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul

Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

Şi prietenii mei buni ce până-acum

Mi-au fost tovarăşi nelipsiţi de drum

Au dat din cap şi, unul câte unul,

M-au părăsit zicând încet: nebunul.

Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,

Foşnesc din frunzele ce le mai am

Şi-ngân sfios o melodie sfântă

Ei, dându-şi coate, zic: nebubul cântă.

Iar când omida îndoielii moale

Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,

Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge,

Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă

N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,

Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină

Şi-ai fi de tot comună şi banală

Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii

De n-ar muri in locul lor nebunii.

Minunăţiile temniţelor comuniste

Zilele acestea fiindu-mi dor de poeziile D-lui Demostene Andronescu, i-am căutat cartea (Peisaj lăuntric) în bibliotecă şi i-am recitit, pentru a câta suta oară?, minunatele poezii. Nu ştiu dacă ştiţi de ele şi m-am gândit de aceea să nu ascund sub obroc lumina lor, o adevărată lumină duhovnicească.

Despre domnul Demostene Andronescu îl las să vă vorbească pe publicistul Răzvan Codrescu, citez:

"Scurt portret biografic
Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul Vrancea, deci într-o zonă de constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar şi ceva din încăpăţînarea iscoditoare a munteanului; e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) şi de activism nestîmpărat (din care se nutreşte luptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi visare, dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeţe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic şi indefinit de "visătorie" şi "nebunie", în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tînărului naţionalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor rezistenţei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaţie a singurului său volum de pînă acum: "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis".
Tînărul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupă, apoi "frăţior de cruce" – îşi face studiile medii şi superioare la Bucureşti; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-şi susţină licenţa decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obţine decît în 1972, după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată.
Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deţinut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici şi despre care a scris remarcabile pagini memorialistice). După închisoare se căsătoreşte (soţia, "Zaza", l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. Securitatea continuă să-l hărţuiască mulţi ani după eliberare, iar versurile sale zac prin "sertare", în aşteptarea unor vremuri mai bune.

L-am cunoscut în 1982, într-un sat ardelenesc pierdut printre dealuri împădurite, unde fusesem invitaţi peste vară de un prieten comun (profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, şi el fost deţinut politic). Albise încă de pe atunci, dar era fiziceşte zvelt, iar sufleteşte de o admirabilă prospeţime. Statura dreaptă şi înfăţişarea mai degrabă uscată îl făceau să pară mai înalt decît era. Avea o figură senină, de o stranie candoare, şi un verb cald, învăluitor. Într-o seară, în jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre închisori şi despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare (cum numai la foştii deţinuţi politici am mai văzut!) şi ne-a recitat ceasuri întregi, la rugăminţile noastre mereu reînnoite, versuri din închisori. Atunci am auzit pentru prima oară multe dintre creaţiile de temniţă ale lui Nichifor Crainic şi mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la insistenţele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare sfială, şi din versurile proprii."

Ei bine, pot şi eu să spun că îl cunosc, căci l-am văzut în câteva rânduri fie la Aiud, fie la alte manifestări cultural-istorice legate de mărturisitorii temniţelor comuniste. Privindu-l, mă gândeam în continuu, ce minunată lume se revelează în acest om, îmi venea să-i strig în gura mare ce minunat că "este".

• ÎNDOIALA

lui V. Voiculescu

Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este

Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decât poveste

Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.

De-atâta vreme urc târâş, pe coate

Şi-am smuls în căţărare-atâţi luceferi

Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate

Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi.

Şi-am risipit atâta suflet, Tată,

În râvna mea neasemuit de mare

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată

N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,

L-am aşternut pe fiecare treaptă,

Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă

Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă…

Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sunt o picătură…

Mai este, Doamne, până-n pisc, mai este?!

• UNDE-S NEBUNII?

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

E, Doamne, lumea plină de cuminţi,

E plin pământul de martiri şi sfinţi

Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul

În faţa lumii şi-a nemărginirii

Şi-ascultător de rânduiala firii,

Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii

Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,

Lângă neveste mor de bătrâneţe,

Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă

Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;

S-a-mpotmolit istoria şi plânge,

Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne

Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,

Acestui veac să-i pună dinamită

Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii?

E lumea plină de-alde Sancho Panza

Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,

Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii

Să tragă spada şi să taie nodul?

Tânjeşte după glorie norodul

Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,

S-o răvăşească şi să o răstoarne,

Ca un berbec să ia pământu-n coarne

Şi-acestui veac să-i surpe temelia!

• ÎN LOC DE RUGĂCIUNE

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela de gând.

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi

Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara

Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara

Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,

Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce

Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târâ prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,

Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină

Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

Iubirea - în viziunea părintelui Stăniloae

Săptămâna trecută, la Suceava, şi-a susţinut lucrarea de doctorat în istorie un părinte, Pr. Florin Grigorescu, cu tema: "Personalităţi contemporane: Dumitru Stăniloae (1903-1993)". Colegul nostru de doctorat şi-a elaborat lucrarea ca urmare a unui proces minuţios de cercetare a arhivelor istorice centrale, ce aparţin Consiliului Naţional al Securităţii Statului şi Patriarhiei. Nu vreau să fac aici o prezentare a lucrării acestui doctor în istorie, doar că am vrut să vă ofer câteva cuvinte ale Pr. Prof. Dumitru Stăniloae despre Iubire.

"Iubirea este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, pentru că nu dă şi nu primeşte nimic. Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi cunoaşte nişte insuficienţe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubeşte pe bărbat; şi bărbatul la fel. Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită şi desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat şi dezvoltat de cădere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuşi ea n-a fost desfiinţată în esenţă. Căci nici natura umană n-a fost distrusă. Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreună cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat şi femeia la fel."

Duhovnicul nostru

Pentru că Părintele nostru drag, protosinghel Iustin Pârvu de la mânăstirea Petru Vodă, este mereu dorit de sufletele noastre m-am gândit să redau un fragment din povestirile părintelui legate de copilăria sa.

- Părinte sunt multe deosebiri între copilăria pe care aţi trăit-o Sfinţia voastră si copilăria pe care o trăiesc copiii astăzi?

-Educaţia creştinească şi morală a copilului, astăzi, nu o mai poate oferi decât familia, şi doar dacă e sănătoasă duhovniceşte. Instituţiile de învăţământ, din păcate, s-au transformat în factori anticreştini de modelare a copilului. Te învaţă să fii în pas cu ştiinţa raţionalistă atee şi cu lumea păcătoasă, şi justifică cele mai urâte păcate, despre care este şi ruşine a vorbi. Şcolile, până şi grădiniţa au un scop satanic, de a dezgoli de ruşine, şi de a te abate de la linia creştină - nu cumva să ajungi duminica la Biserică, îţi găsesc ei de lucru; şcoala primară nu mai are valoarea de altădată, de dinainte de comunism...

Îmi amintesc de pe vremea începuturilor comunismului pe meleagurile noastre, învăţătorii îndoctrinaţi de slugile lui satana stăateau şi păzeau poarta Bisericii, nu cumva să ne prindă că pierdem timpul pe acolo. În loc să facă rugăciune de începerea orelor, copiii cântau Internaţionala, pompos, cu marş în cadenţă, şi asta nu mai era pierdere de timp!!! Venea inspectorul şi poruncea: "Ia treci la marş!". Atâta îi trebuia profesorului să nu se ducă, că îi şi tăia salariul. Şi din pricina aceasta "toate mergeau strună" - şi primarul şi directorul, toţi oamenii îndoctrinaţi - cu toţii intrau în lumea partidului, de fapt a lui antihrist. Şi încet, încet, în timp obligând oamenii la necredinţă şi ţinându-i în neştiinţă, au tras după ei şi poporul, care învârtit de ideile lor a devenit mai superficial, şi-a pierdut vigilenţa. Dar să ştiţi că, la început, elita partidului era formată din toate scursurile societăţii, gunoaiele, pleava necredincioşilor, oameni care puteau fi mituiţi.

Când în 1947-1948 puterea a fost preluată de comunişti, şi au schimbat programa şcolară, primii care au divorţat de valori, şi s-au dezbrăcat de cinste, au fost mulţi dintre oamenii învăţaţi ai satului şi ai oraşului, cei mai slabi; s-au lăsat corupţi de frică, de ameninţări... N-au avut curajul să-şi apere convingerile decât o parte dintre intelectuali, cei valoroşi; au plătit cu puşcărie pentru asta, s-au jertfit, mulţi au şi murit prin temniţe. În rest comunismul şi-a întins lepra sa asupra celor mai slabi. În şcolile noastre din acele vremuri grele nu au venit alţi învăţători, aduşi de cine ştie unde... Nu! Ci acelaşi învăţător ,care pe trimestru întâi începea fiecare zi de şcoală cu "Tatăl nostru", în trimestrul al doilea când a intrat în clasă a spus copiilor: Azi vom începe ziua cu "Internaţionala"! Şi s-a aşezat conştiincios să-i înveţe marşul... Aceiaşi învăţători care cu o lună înainte vorbeau de semnificaţia icoanei, acum au scos-o de pe perete, au spart-o, au aruncat-o... şi au pus în loc portretele comuniştilor... Ei, care până nu demult spuneau că adorăm pe Dumnezeu, respectăm şi cinstim pe Sfinţi, ne închinăm lui Dumnezeu înaintea icoanei, şi urmăm învăţătura Bisericii noastre... deodată sub teroarea comunistă au întors-o cu 180 de grade. Copiii, acasă, spuneau ce le spunea la şcoală. Până atunci părinţii şi copiii ştiau una, şi deodată la şcoală le spunea alta... Ţăranul, săracul, a fost complet dărâmat. Omul nostru, care nu ştia decât munca, de unde să aibă el timp de citit, a ajuns că se întreba: Măi, dacă acuma învăţătorul la şcoală spune aşa, iar până acuma ne-a spus altceva, când mai spune adevărul? Până acum..., sau ce ne spune de-aici încolo - că nu există Dumnezeu, că Dumnezeu a murit, că Dumnezeu este o înşelăciune a moşierimii, a burgheziei, a clasei exploatatoare, că povestea cu Dumnezeu este o poveste a trecutului,, demodată, perimată... şi tot minciuni din astea... Iar copiii erau suciţi împotriva părinţilor, că-s înapoiaţi părinţii, învechiţi, că-i misticism şi... dă-i batjocură... Şi a ajuns copilul că nu mai ştia ce să mai creadă. De atunci românii au început să trăiască duplicitar, s-au obişnuit aşa, au văzut că reuşesc mai bine cu minciuna, s-a ajuns să se trăiască în minciună şi intoxicarea populaţiei o fac demnitarii şi publiciştii.

Bieţii copii şi ei au fost influenţaţi iar viaţa lor a ajuns artificială, bucuriile lor sunt sărăcite de sens...

Ce? Se compară copilăria pe care am trăit-o eu cu ce trăiesc copiii de azi? Era o viaţă în sângele nostru încât nici o molimă nu se atingea de noi. Nu ne îmbolnăveam aşa uşor şi nici nu luam atâtea medicamente-droguri cum iau copiii de azi. Copilăria - aceasta a fost singura perioadă tihnită din viaţa mea, că după aceea...

Copilăria asta frumoasă şi bogată pe care am trăit-o eu m-a ajutat să îndur multe din încercările puşcăriei... Când văd pârâul ăsta, îmi amintesc de frumuseţea jocurilor noastre, de pofta noastră de viaţă care te ajuta să creşti sănătos sufleteşte, o viaţă simplă, fără artificialităţile şi modernismele de azi. Păi, ce bucurie era pe mine în septembrie, când începea şcoala, era frumuseţe mare, se făcea Te Deum, îi vedeai pe toţi îmbrăcaţi în costum naţional, sau când mergeam duminica şi în sărbători la biserică, ori când prindeam peşte în pârâu, sau când mergeam cu scândura la pescuit pe lacul Bicaz, de le dădeam fiori părinţilor, acasă...

(fragment din cartea: "Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos", scrisă de ieromonahul Teognost)

Părintele Samson: despre educaţia copiilor

Ieri am deschis din nou minunata carte: "Avva de foc, stareţul ieroschimonah Samson" şi bineinţeles că am recitit partea despre educaţia copiilor. Redau câteva extrase din scrisorile sale pe această temă.
Întrebare: Dimineţta copilul se roagă singur.
Răspuns: E periculos pentru el. S-ar putea să deprindă a se ruga într-un asemenea mod, încât dracii să-l atace şi să-l înfricoşeze.
Î: În Postul Mare se poate da copiilor în vârstă de 3-4 ani salam?
R: E infricoşător fie şi numai să te gândeşti la aceasta, dar să-i mai şi dai... Laptele poate fi dat ca o excepţie pentru copii. Toate lactatele. Să li se ofere copiilor odihnă de carne şi peşte.
Î: Copilul îmi şopteşte taine de-ale lui la ureche.
R: E minunat. Păstrează aceasta. Pedepseşte-l doar cu dreptate, fără să te mânii, fără răutate, iubindu-l. Atrage-i atenţia asupra iubirii lui de sine. Nu-l jigni, nu-l înjosi, ci mângâie-l. Fii sever doar faţă de minciună, înşelăciuni, încăpăţânare.
Î: E voie să însemnăm cu semnul Sfintei Cruci veşmintele copiilor?
R: Da. Se poate (cămaşa, ciorapii, rochiţele). "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin". E absolut necesară însemnarea cu semnul Sfintei Cruci.
Î: Copilul meu m-a întrebat de ce nu se roagă o anumită persoană. Eu i-am răspuns: "Îi slujeşte dracului".
R: În zadar i-ai spus aşa. Nu e bine. Prin aceasta îl inveţi pe copil să judece şi să devină fariseu.
Copilul trebuie să citească fără intonaţie, şi doar rugăciunile pe care le înţelege cu mintea sa. Mai bine nişte rugăciuni scurte: "Auzi-ne pe noi", "Ajută-i pe mama şi pe tata". Să citească Vieţile sfinţilor iarăşi şi iarăşi, la nesfârşit, şi să vorbeşti cu el despre acestea.
Î: Nu i-am cumpărat îngheţată, i-am zis că mai are nevoie de căciuliţă, de încălţăminte.
R: E foarte bine ca incă de la început să se obişnuiască să vadă greutatea câştigării existenţei, să preţuiască cele câştigate cu trudă şi nu să risipească.
Învaţă-l şi încredinţează-i multe treburi.
Pentru încăpăţânarea în cele rele şi pentru neascultare, mai întâi trebuie să-i explici, iar apoi, dacă nu vrea să asculte, poate fi şi pedepsit.
Poartă de gijă să nu-l lauzi niciodată, şi despre el să nu povesteşti nimănui, trebuie apărat de laudă.
Să se joace, însă cu măsură, ca să nu încalce ascultarea.
Î: Orice mustrare, orice ridicare de glas, chiar şi cu dreptate fiind, poate să deprime?
R: Da. Sunt indignat până la lacrimi atunci când sunt certaţi copiii.
Î: Educaţia copilului depinde de Dumnezeu?
R: E o impertinenţă să crezi că educaţia copilului depinde doar de Dumnezeu. Domnul Dumnezeu ţi l-a încredinţat şi ţie iţi va cere răspuns. Domnul Însuşi îl apără şi îl îndrumă şi îl înţelepţeşte datorită bunăvoinţei Sale şi rugăciunilor tale.