Premii!!!

Sunt restantă la premii, şi daţi-mi voie să vă cer iertare, vreau deci să recuperez pe cât posibil timpul pierdut.

Ultimul premiu primit este Premiul Dolcezza de la Ana: jurnalulanei.blogspot.com, căreia nici nu am cuvinte să-i mulţumesc cum se cuvine.

Iată regula:

Copiază premiul adică codul HTML , îl găseşti aici

* Scrie un post , în care vei linka blogul care te-a premiat

* Scrie şi linkul blogului Dolce Memole http://dolce-memole.blogspot.com/ care permite să fii premiat şi unde poţi citi regulamentul.

* Premiază minim 7 bloguri.

Vă dau şi premiaţii mei:

Anca:http://viatalatara.wordpress.com/

Mirela:http://www.lacasuriliterare.com/

Irina:http://floricelecolorate.blogspot.com/

Iulia:http://lapieptulmamei.blogspot.com/

Veronica:http://femeiaortodoxa.wordpress.com/

Elena:http://uncoltisorderai.blogspot.com/

Cristina:http://casaparinteasca.blogspot.com/

Alte premii primite sunt următoarele, şi vă mulţumesc tuturor care mă citiţi şi care vă folosiţi cât de puţin din postările mele.

Campania: Din temniţe spre sinaxare

Deviza campaniei: „Să ne cunoaştem trecutul!”

“Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.”

Noul mucenic Valeriu Gafencu

Campania Din temniţe spre Sinaxare a fost iniţiată, cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, de un grup de intelectuali creştini. Ea îşi propune să prezinte vieţile şi învăţăturile sfinţilor închisorilor din timpul prigoanei comuniste. Campania se va desfăşura începând cu data de 1 decembrie 2008 până pe 24 decembrie 2009, dată reprezentativă pentru trecerea a douăzeci de ani de la căderea regimului comunist condus de dictatorul Nicolae Ceauşescu.

În zilele noastre, atitudinea creştinilor faţă de sfinţii închisorilor este foarte diferită, de la o indiferenţă totală până la cinstirea lor ca mărturisitori ai lui Hristos. Prea Sfinţitul Iustinian Chira mărturisea: „Am fost întrebat şi eu, de oameni care lucrează în presă: «Câţi dintre cei ce au făcut puşcărie merită să fie trecuţi în antologia aceasta a sfinţilor?». Ce credeţi că am răspuns? «Toţi.» Şi spun şi acum, în auzul universului şi al lui Dumnezeu. Toţi.”

Citiţi mai multe aici.

Adaug doar că, fiind în chilia părintelui Iustin Pârvu şi vorbindu-ne despre mărturisitorii şi martirii temniţelor comuniste propunea sfinţia sa ca dată de pomenire ziua de 14 Mai, motivând că atunci a început totul, fiind ridicat primul lot mare de studenţi şi tineri!

Miercurea fără cuvinte

Provocarea vine de la Irina: Ce este "Miercurea fără cuvinte"? Miercurea , pe internet, bloggerii care participă la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fără cuvinte"), postează pe blogul lor o fotografie (de preferinţă proprie, şi nu luată de pe net) care nu are nevoie de explicaţii. De aici şi titlul "wordless"- adică "fără cuvinte". Se consideră că fotografia vorbeşte de la sine, astfel încât nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, dacă cineva doreşte să adauge câteva cuvinte nu e nici o problemă.

Din nou poezie

Astăzi, continui seria poeziilor lui Demostene Andronescu, dăruindu-vă poezia lui cea mai dragă sufletului meu.

NEBUNUL

Treceam prin viaţă-aşa ca orice om

Şi fremătând şi eu ca orice pom

Visam să înfloresc, să leg apoi,

Şi să rodesc, nu roade prea de soi,

Ci rodul simplu-al omului de rând

Ce creşte pe oriunde şi oricând

Şi care zdrenţuit de vânt şi ploi

Îşi trage seva numai din noroi.

Dar într-o zi o pasăre străină

Cu penele brumate de lumină,

Venind de pe tărâmul celălalt,

Roti deasupra mea în zbor înalt

Şi poposind în ramurile-mi ciunte

Îşi smulse-o pană şi-ncepu să cânte.

Şi cântecul ei sfânt, din alte sfere,

Ecou îndepărtat al altor ere,

Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns

O dată numai, dar a fost de-ajuns.

De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,

Necunoscut de mine înainte,

Îmi stăruie ca un blestem în sânge,

Sufletu-l cântă, inima îl plânge

Şi scos din lumea mea, dintr-ale mele

Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,

Să înfloresc luceferi şi să am

Câte un cuib pe fiecare ram,

Dar nu de păsări, ci de îngeri care

Să scoată pui şi-apoi spre cer să zboare.

Din ziua ceea, părăsind grădina,

Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,

M-am răsucit şi am întors-o-n sus

S-o-nfing adânc în boltă ca pe-un fus

Şi seva pentru rodul ce-l frământ

S-o trag de sus din cer nu din pământ.

Dar ramurile mele învăţate

Cu sevă dulce trasă din păcate

N-au rezistat luminii şi, pe rând,

Au prins a se usca, iar eu plângând

Am strâns tot verdele pe care-l am

Şi l-am îngrămădit pe-un singur ram,

Am pus pe el şi frunze şi petale

Şi-aşa, cu celelalte ramuri goale

Îmi pregătesc în trunchiul chinuit

Arome pentru rodu-nchipuit.

În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi

Peste zăplazuri mă privesc miraţi,

Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul

Si zic foşnind în sinea lor: nebunul.

Nemaigăsind pe coaja mea crăpată

Nici gâze, nici omizi ca altădată,

Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul

Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Şi vântul sur, nomadul, călătorul,

În frunza mea vrând să-şi doinească dorul

Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul

Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

Şi prietenii mei buni ce până-acum

Mi-au fost tovarăşi nelipsiţi de drum

Au dat din cap şi, unul câte unul,

M-au părăsit zicând încet: nebunul.

Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,

Foşnesc din frunzele ce le mai am

Şi-ngân sfios o melodie sfântă

Ei, dându-şi coate, zic: nebubul cântă.

Iar când omida îndoielii moale

Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,

Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge,

Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă

N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,

Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină

Şi-ai fi de tot comună şi banală

Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii

De n-ar muri in locul lor nebunii.

Minunăţiile temniţelor comuniste

Zilele acestea fiindu-mi dor de poeziile D-lui Demostene Andronescu, i-am căutat cartea (Peisaj lăuntric) în bibliotecă şi i-am recitit, pentru a câta suta oară?, minunatele poezii. Nu ştiu dacă ştiţi de ele şi m-am gândit de aceea să nu ascund sub obroc lumina lor, o adevărată lumină duhovnicească.

Despre domnul Demostene Andronescu îl las să vă vorbească pe publicistul Răzvan Codrescu, citez:

"Scurt portret biografic
Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul Vrancea, deci într-o zonă de constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar şi ceva din încăpăţînarea iscoditoare a munteanului; e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) şi de activism nestîmpărat (din care se nutreşte luptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi visare, dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeţe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic şi indefinit de "visătorie" şi "nebunie", în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tînărului naţionalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor rezistenţei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaţie a singurului său volum de pînă acum: "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis".
Tînărul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupă, apoi "frăţior de cruce" – îşi face studiile medii şi superioare la Bucureşti; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-şi susţină licenţa decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obţine decît în 1972, după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată.
Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deţinut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici şi despre care a scris remarcabile pagini memorialistice). După închisoare se căsătoreşte (soţia, "Zaza", l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. Securitatea continuă să-l hărţuiască mulţi ani după eliberare, iar versurile sale zac prin "sertare", în aşteptarea unor vremuri mai bune.

L-am cunoscut în 1982, într-un sat ardelenesc pierdut printre dealuri împădurite, unde fusesem invitaţi peste vară de un prieten comun (profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, şi el fost deţinut politic). Albise încă de pe atunci, dar era fiziceşte zvelt, iar sufleteşte de o admirabilă prospeţime. Statura dreaptă şi înfăţişarea mai degrabă uscată îl făceau să pară mai înalt decît era. Avea o figură senină, de o stranie candoare, şi un verb cald, învăluitor. Într-o seară, în jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre închisori şi despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare (cum numai la foştii deţinuţi politici am mai văzut!) şi ne-a recitat ceasuri întregi, la rugăminţile noastre mereu reînnoite, versuri din închisori. Atunci am auzit pentru prima oară multe dintre creaţiile de temniţă ale lui Nichifor Crainic şi mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la insistenţele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare sfială, şi din versurile proprii."

Ei bine, pot şi eu să spun că îl cunosc, căci l-am văzut în câteva rânduri fie la Aiud, fie la alte manifestări cultural-istorice legate de mărturisitorii temniţelor comuniste. Privindu-l, mă gândeam în continuu, ce minunată lume se revelează în acest om, îmi venea să-i strig în gura mare ce minunat că "este".

• ÎNDOIALA

lui V. Voiculescu

Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este

Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decât poveste

Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.

De-atâta vreme urc târâş, pe coate

Şi-am smuls în căţărare-atâţi luceferi

Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate

Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi.

Şi-am risipit atâta suflet, Tată,

În râvna mea neasemuit de mare

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată

N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,

L-am aşternut pe fiecare treaptă,

Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă

Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă…

Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sunt o picătură…

Mai este, Doamne, până-n pisc, mai este?!

• UNDE-S NEBUNII?

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

E, Doamne, lumea plină de cuminţi,

E plin pământul de martiri şi sfinţi

Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul

În faţa lumii şi-a nemărginirii

Şi-ascultător de rânduiala firii,

Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii

Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,

Lângă neveste mor de bătrâneţe,

Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă

Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;

S-a-mpotmolit istoria şi plânge,

Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne

Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,

Acestui veac să-i pună dinamită

Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii?

E lumea plină de-alde Sancho Panza

Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,

Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii

Să tragă spada şi să taie nodul?

Tânjeşte după glorie norodul

Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,

S-o răvăşească şi să o răstoarne,

Ca un berbec să ia pământu-n coarne

Şi-acestui veac să-i surpe temelia!

• ÎN LOC DE RUGĂCIUNE

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela de gând.

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi

Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara

Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara

Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,

Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce

Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târâ prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,

Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină

Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

Frumosul vieţii

Îmi este foarte de folos acest blog. Şi spun asta deoarece îmi arată modul în care reuşesc sau nu (mai mult nu) să mă organizez. Mereu apar nenumărate evenimente neprevăzute! Viaţa mea decurge mai mult într-un ritm aleator, impus de nevoile copiilor, soţului, parohiei şi ce mai apare. Nu consider că este un lucru bun, şi de aceea mi-am propus să fiu mult mai atentă la zilele care curg şi mai ales cum curg. Astfel, constat şi aici că mai am multe de făcut în acest sens. Citesc pe alte bloguri de mămici şi găsesc parcă o tihnă pe care şi eu de mult o râvnesc. Este minunată lumea mămicilor ortodoxe, învăţ şi aflu multe lucruri şi găsesc atât de multe idei, una mai frumoasă ca alta, încât realizez cât de multe minunăţii aş putea face împreună cu copiii mei! Şi totuşi, din vina mea, destul de puţine se materializează şi asta mă doare sufleteşte!

Am avut zilele acestea de mers la spital, am văzut acolo atâta suferinţă, încât nu mă ţine inima nici măcar s-o descriu! Mă gândeam de aceea că gândul cel nemulţumitor are nevoie din când în când de o ploaie a realei suferinţe a semenilor. Intrăm uneori într-o nebuloasă a vieţii zilnice, neluând în seamă bucuriile inerente acesteia, vedem doar necazurile, nemulţumirile, nerealizările. Este o viziune falsă şi nefolositoare, ceea ce trebuie să ne rămână cu adevărat este frumosul vieţii noastre, acel frumos veşnic prezent, tainic şi cuminte.

Să ne umplem de frumos, să-l descoperim în tot ceea ce facem, trăim şi gândim. Iar copiii noştri ne vor fi de mare folos, căci prin ei ne vine mare parte din frumosul vieţii şi împreună cu ei putem descoperi tot ce stă ascuns în noi şi în ei! Responsabilitatea de părinte este această mare bucurie şi totodată mare provocare: de a fi cât mai bun, dacă nu pentru tine, pentru copii şi apoi cu toţii pentru Dumnezeu!

Lecţia "din trecut"

Am descoperit un site grozav aici. L-am citit şi am râs copios, căci îmi erau toate atât de familiare! Încercaţi-l, cei din generaţia 70-80 care aţi avut "şansa" copilăriei în acele vremuri unice! Da, oricât de marcante ar fi unele momente ale vieţii noastre, mai uităm totuşi elemente din ea. Faceţi experienţa retrospectivei copilăriei, veţi avea sentimente interesante!

O plimbare cu maşina

N-am mai apucat să mai scriu pe blog şi nu că n-aş fi avut ce, sau că nu m-aş fi gândit. Atâtea activităţi au năvălit peste programul meu din zilele acestea, încât nu ştiam cu ce să încep şi cu ce să termin! Dar, una peste alta, toate s-au aranjat şi încerc acum să redefinesc spaţiul preocupărilor zilnice în tihnă.
Am cumpărat şi eu, pentru prima oară, revista "Lucru de mână", pe care ne-o recomandase Irina pe blogul ei, în care am găsit cu adevărat lucruri foarte frumoase şi care ne-au mobilizat, pe mine şi pe Anastasia, spre a încerca să facem şi noi ceva frumos de acolo. Aşa că, am început să coasem, mai mult ea pentru că ăsta este şi scopul, pe o bucată de etamină un chenar în diverse modele iar în interior vom prinde câţiva puiuţi şi vreo doi iepuraşi. Când terminăm vă vom arăta, cu multă bucurie, ce ispravă a ieşit.
Am găsit ceva tentant aici, lucrat din frunzele toamnei şi de aceea în micul nostru pelerinaj de ziua cuvioasei Parascheva, am cules din curtea mănăstirii Humor frunze de arţar pe care dorim să le prindem într-un buchet de toamnă.
Ne apropiem tot mai mult cu biserica de final, în mare vorbind, căci mai sunt nenumărate lucruri şi mai ales lucrări de făcut, şi zilele acestea am cumpărat un brâu din gresie de exterior pentru turla centrală. Ne-am tot străduit să găsim ceva cât mai potrivit ca model şi ne doream şi culoare, dar socoteala de acasă cu cea din târg... De aceea acum efectuez o operaţiune care mie îmi face mare plăcere, am de pictat cu negru ornamentaţia în relief a gresiei, pentru a obţine un contrast mai potrivit, care să şi pună în valoare modelul, ţinând cont că turla este la mare înălţime şi este acoperită cu tegola neagră. Tare mi-ar place să vă pot arăta despre ce este vorba...
Aminteam de un pelerinaj. Da, marţi după slujbă, ne-am urcat cu toţii în maşină şi am pornit la drum. A fost minunat, am prins o zi minunată de toamnă şi ne-am răsfăţat sufletele la mănăstirile: Râşca, Voroneţ şi Humor. Mănăstirea Râşca am găsit-o, parcă, mai frumoasă ca niciodată. Era tot interiorul mănăstirii invadat de flori, e uimitor pentru o mănăstire de călugări, sincer, eu doar la mănăstirea Horaiţa am mai văzut atât de multe flori într-o mănăstire de călugări; eu chiar consideram că florile sunt apanajul mănăstirilor de maici! Era, deci, plin de flori şi în plus în acea zi se auzea în toată curtea Acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva, cântat de Marian Moise. Era o atmosferă copleşitoare, de bucurie şi pace rară. Am avut bucuria să ne închinăm la o raclă cu sfinte moaşte din care amintesc: Sf. Spiridon, Sf. Pantelimon, Sf. Teodor Tiron, Sf. Haralambie şi alţii. M-am plimbat o bună vreme cu copiii prin curte, adulmecând trandafirii, bucurându-ne de toate florile, plantele şi de muzica ce ne însoţea. Să vă mai spun cum Simeon a apărut la noi, la un moment dat, cu o farfurie plină de prăjituri... Eu nu puteam înţelege, dar m-am dumirit mai apoi, cum că a trecut pe lângă el un părinte, ce servea la trapeză, cu două farfurii cu prăjituri, l-a invitat pe Simeon să servească o prăjitură şi el... a luat toată farfuria!!! Ne-am prăpădit de râs imaginându-ne scena şi mai ales bucuria lui Simeon.
Voroneţul ne aştepta în minunatul lui veşmânt, frământat de mulţime de grupuri de turişti străini; Anastasia îmi spune chiar că parcă n-am fi în România când auzi vorbind în jur numai limbi străine! Ne-am închinat cu drag la mormântul Sfântului Daniil Sihastrul, duhovnicul Sfântului Ştefan cel Mare care este special pentru noi, deoarece ne-am cununat într-o zi de 2 iulie. Iar băieţii mei îl recunosc pe Sfântul Ştefan în orice icoană, imagine sau statuie. Nectarie mi-a pus câteva întrebări legate de iconografia mănăstirii şi m-a uimit cu modul lui de a privi lucrurile.
Apoi, am mers la Humor, această mănăstire îmi este mie apropiată sufleteşte, mă gândeam demult că dacă ar fi fost să mă călugăresc Humorul era pe lista mănăstirilor candidate. Au maicile de acolo o blândeţe şi o dragoste care, niciodată când am fost la mănăstirea aceasta, nu au fost anulate prin vreun gest surprins chiar şi cu un ochi de vultur. Se află acolo în pronaos doamna Anastasia şi îmi place să privesc cu Anastasia mea reprezentarea iconică a acestei doamne, în special mă impresionează modul cum este îmbrăcată.
Cu mare uimire am văzut în parcarea de la Humor ii tradiţionale, cusute pe pânză de casă la preţul de doar 70-100 Ron. Doar la Marginea am mai văzut aşa nişte preţuri căci în general astfel de piese de port popular sunt foarte scumpe.
Ne-am întors acasă încărcaţi cu resurse pentru a mai supravieţui o perioadă în tumultul vieţii noastre. Am realizat încă o dată ce minunat este să poţi să te urci în maşină şi să porneşti nici tu nu ştii unde, unde dă Domnul. N-am amintit de splendoarea pădurii pe parcursul drumului, de nuanţele de la verde, galben până la roşu aprins. Au concluzionat şi copiii că cel mai mare artist este Dumnezeu.
PS: astă seară am aflat că pentru stoparea crizei mondiale Franţa a propus crearea unui Guvern Unic Mondial!!! Vorba cuiva: Franţa-mamă propune, mai rămâne să mai aprobe Anglia-tată şi bineînţeles "Israelul"-bunic. Ne aşteaptă fraţilor vremuri grele.

Mulţumesc Mirela Şova

Singura mea legătură cu profesoratul sunt cele 2 ore de religie la şcoala din sat. Luni am fost la şcoală şi cum acolo mă simt ca peştele în apă, mă tot gândesc ce să fac să dau copiilor cât mai multe bucurii şi dragoste de ceea ce oferă acest controversat, pentru unii, obiect de studiu. Dar iată că ideea mi-a venit cu ajutorul Mirelei Şova, profesoară de religie la Şcoala nr. 3 Nicolae Titulescu din Bucureşti, pe al cărei blog ne sunt oferite câteva minunate piese de teatru pentru copii, creaţii ale autoarei. Aşa că voi alege 2 piese de teatru, îmi trebuie două pentru că la şcoala noastră se învaţă la simultan, adică avem cls. 1 cu cls. 2 şi cls. 3 cu cls.4. Copii sunt cam puţini dar sunt minunaţi şi voi putea realiza cu ei o lucrare pe măsura inimilor lor.

Încă de la venirea în parohie, adică acum 7 ani, mi-am dorit să realizăm lucruri frumoase pentru copii. Atunci, imediat, într-un elan al începutului se conturaseră câteva idei. Dar lucrurile nu sunt mereu tocmai cum ni le dorim, dragii noştri copii de atunci au ajuns pe la licee în oraş şi s-au mai depărtat cu inimile de noi. A urmat deci o perioadă de "linişte" necreativă. Acum, cu ajutorul Maicii Domnului, ocrotitoarea satului nostru, lucrurile se schimbă şi bucuria este mare când în grupul "copiilor bisericii" sunt bineînţeles şi cei trei copii ai noştri. Spaţiul este o mare problemă în toată această chestiune, dar nădăjduim ca odată cu terminarea lucrărilor majore la biserica cea nouă, să canalizăm o parte din forţe pentru ridicarea unei case praznicale. Acolo am fi stăpâni la noi acasă şi ne-am putea organiza cum avem noi nevoie. Îmi doresc tare mult un mic atelier pentru copii, în care să realizăm diverse activităţi ale mâinilor îndemânatice şi visez chiar la mai mult, la învăţarea unor meşteşuguri româneşti tradiţionale...

Aţi observat, poate, că am postat un banner al zilelor rămase până la Crăciun. Să nu mă judecaţi greşit, nu este prea devreme să ne gândim la Crăciun, mai ales când avem în plan mai multe activităţi cu copiii. Deci, pentru conştientizarea mea şi concentrarea asupra celor ce le am de făcut până atunci daţi-mi voie să număr zilele rămase.

Între timp încerc să rezolv problemele cu tehnica: aparatul foto, scanerul şi imprimanta, care toate s-au apucat de odihnă la noi în familie.

Totuşi... a venit toamna!

Astăzi, profitând de ultima zi caldă, căci se anunţă ploile, am colindat cu copiii în căutare de frunze şi flori frumoase, pentru a le pune la presat. Ştiu, trebuia s-o fac în timpul anului, dar parcă mereu aveam atâtea alte treburi! Şi să ştiţi că am găsit încă frunze frumoase şi cîteva flori minunate! Îmi pare tare rău, că tocmai acum aparatul meu foto s-a supărat pe noi şi ca atare sunt nevoită să vă încânt cu ... povestiri despre toamnă.

Şi pentru că una din grijile mele este să dau copiilor mei tratamente naturiste, preventive sau curative, azi am cules şi fructe de măceş, pe care le voi usca şi la iarnă voi adăuga la orice ceai câteva măceşe. Despre măceşe puteţi citi mai multe aici.

Vă ofer şi câteva versuri de toamnă:

De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasă,
Cînd soarele rămâne să-l gazduiesc în casă.
O prospeţime nouă surâde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie.

Iubirea - în viziunea părintelui Stăniloae

Săptămâna trecută, la Suceava, şi-a susţinut lucrarea de doctorat în istorie un părinte, Pr. Florin Grigorescu, cu tema: "Personalităţi contemporane: Dumitru Stăniloae (1903-1993)". Colegul nostru de doctorat şi-a elaborat lucrarea ca urmare a unui proces minuţios de cercetare a arhivelor istorice centrale, ce aparţin Consiliului Naţional al Securităţii Statului şi Patriarhiei. Nu vreau să fac aici o prezentare a lucrării acestui doctor în istorie, doar că am vrut să vă ofer câteva cuvinte ale Pr. Prof. Dumitru Stăniloae despre Iubire.

"Iubirea este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, pentru că nu dă şi nu primeşte nimic. Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi cunoaşte nişte insuficienţe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubeşte pe bărbat; şi bărbatul la fel. Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită şi desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat şi dezvoltat de cădere. Ea a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuşi ea n-a fost desfiinţată în esenţă. Căci nici natura umană n-a fost distrusă. Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreună cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează ca bărbat şi femeia la fel."

Educând copiii...

Dacă un copil trăieşte în mijlocul criticilor,

învaţă şi el să condamne.

Dacă trăieşte într-o lume ostilă,

învaţă să se războiască.

Dacă trăieşte înconjurat de fricoşi,

învaţă şi el să se teamă.

Dacă un copil trăieşte în veşnică milă,

învaţă să se autocompătimească.

Dacă trăieşte între cei ce l-au râs,

învaţă să fie timid.

Dacă un copil trăieşte între geloşi,

învaţă şi el ce înseamnă invidia.

Dacă un copil trăieşte cu veşnice învinovăţiri,

învaţă să se simtă vinovat.

Dacă un copil trăieşte în încurajare,

învaţă să aibă încredere.

Dacă un copil trăieşte între cei înţelegători,

învaţă să fie şi el răbdător.

Dacă un copil trăieşte înconjurat de iubire,

învaţă să iubească şi el.

Dacă un copil trăieşte între cei ce-l aprobă,

învaţă să se placă pe sine însuşi.

Dacă cei din preajmă îi acordă recunoaşterea,

copilul învaţă că e bine să ai un scop.

Dacă trăieşte într-un mediu ce dăruieşte,

învaţă ce este generozitatea.

Dacă un copil trăieşte între cei cinstiţi şi sinceri,

învaţă ce înseamnă adevărul şi dreptatea.

Dacă trăieşte sentimentul siguranţei,

învaţă să aibă încredere în sine.

Dacă un copil trăieşte înconjurat de prietenie,

învaţă că este plăcut să trăieşti în această lume.

Dacă sufletul tău este senin,

copilul tău va câştiga pacea minţii.

Ce anume învaţă copilul tău?

(Scrisă în 1954 de Dorothy Law Nolte)

Miercurea fără cuvinte...

Provocarea vine de la Irina: Ce este "Miercurea fără cuvinte"? Miercurea , pe internet, bloggerii care participă la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fără cuvinte"), postează pe blogul lor o fotografie (de preferinţă proprie, şi nu luată de pe net) care nu are nevoie de explicaţii. De aici şi titlul "wordless"- adică "fără cuvinte". Se consideră că fotografia vorbeşte de la sine, astfel încât nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, dacă cineva doreşte să adauge câteva cuvinte nu e nici o problemă.

Împărtăşirea prin...frescă!

Mânăstirea Suceviţa este locul spre care alergăm în momentele de tensiune duhovnicească spre liniştire şi recuperare a tihnei sufleteşti , atât de necesară în tumultul vieţii noastre; asta atunci cand mânăstirea Petru Vodă (adevărat "leagăn" al familiei noastre) este parcă prea departe fizic sau temporal! Pentru că astă vară am realizat câteva fotografii cu minunata pictură murală a Suceviţei, m-am gândit să vă ofer pentru sărbătoarea de astăzi, a Acoperământului Maicii Domnului, o împărtăşire cu fresca mânăstirii Suceviţa...