Un premiu ce mă angajează...

Am schimbat fotografia blogului actualizând-o.
A fost o discuţie, la un moment dat, dacă e bine sau nu să punem pozele copiilor noştri pe net, şi concluzia a fost, mai mult, că nu e bine. Sunt de acord şi totuşi nu m-am putut abţine, ei mă reprezintă, ei vorbesc cel mai bine despre mine, ei sunt eu şi de aceea vă dăruiesc imaginea lor punându-le ocrotirea în grija Domnului şi a Maicii Sale mult iubitoare de copii.


Am primit premiul de mai sus de la Fluturaş şi m-a impresionat mai ales motivul pentru care l-am primit. Este vorba despre "postarea poeziei închisorilor". Ei bine, m-am gândit că totuşi nu fac aceasta aşa cum ar trebui să o fac, căci deşi mă înconjur de această literatură cu orice ocazie mi se oferă şi absorb fiecare vers ca un burete nu am reuşit să o şi promovez aşa cum merită. De aceea, primesc premiul mai mult ca un îndemn sprea aceasta, ca o angajare pe calea promovării acestor minunate perle născute, aş spune, din "bube, mucegaiuri şi noroi" şi adaug din credinţă nesfârşită.
Vă ofer tuturor o altă poezie a lui Gyr:

IMN MORŢILOR

de Radu Gyr

Morminte dragi, lumină vie,
sporite'ntr'una an de an,
noi v'auzim curgând sub glie,
ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul, până'n temelii,
căci arde ţara de morminte,
cum arde cerul de făclii.

Ascunse'n lut, ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma'n ţară,
va regăsim mereu in noi!

De vi s'au smuls şi flori şi cruce
şi dacă locul, nu vi-l ştim,
tot gândul nostru'n el v'aduce,
ingenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane.
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi am făcut din voi icoane,
şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.

(Inchisoarea Aiud)

Mulţumesc frumos Fluturaşule şi îl ofer tuturor cititorilor ca un îndemn spre această poezie a temniţelor. Campania "Din temniţe spre sinaxare " nu s-a încheiat încă. La lucru cu mult spor!

Colecţia Radio - Prichindel

Am comandat pe net câteva cărţi de la Editura Casa Radio. Şi pentru că ele au făcut sărbătoare în casa şi în sufletele noastre m-am gândit la voi.
Este vorba de colecţia Radio-Prichindel, cărţi ilustrate de Vasile Socoliuc (vă voi spune mai multe despre acesta un pic mai jos) şi însoţite de unul sau două CD-uri cu înregistrări din Fonoteca de aur a Radioului.
De exemplu, eu am comandat:
- "Înşir-te mărgărite" de Victor Eftimiu, care prezintă un poem feeric în cinci acte a cărui text integral îl găsiţi în carte însoţit de ilustraţii, iar cele două CD-uri cuprind o înregistrare din anul 1953 a unei adaptări radiofonice a lui Victor Eftimiu. Fiind o înregistrare din 1953 vă voi spune că actorii sunt cei mari de atunci cum ar fi: George Calboreanu, Alfred Demetriu, George Vraca, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Ştefan Ciubotăraşu, Ion Lucian, Gina Petrini, Victoria Mierlescu şi mulţi alţii asemenea. Iar despre dulceaţa limbii nu am cuvinte să vă povestesc, căci am stat cu copiii cu urechile ascuţite şi cu sufletul tremurând de încântare...

-"Măria Sa Puiul Pădurii" de Mihail Sadoveanu, este un scenariu radiofonic de Marioara Sadoveanu şi Gheorghe Rădulescu iar înregistrarea de pe CD este din anul 1955 şi o are ca povestitoare pe Clody Berthola alături de alte nume mari ale scenei româneşti.

-"Legenda ouălor roşii şi alte poveşti" de Titela Haque - sau "Tanti Radio", creatoarea primelor emisiuni radiofonice pentru copii, este vorba de emisiunea "Ora copiilor", între anii 1929-1943.
Cd-ul este o înregistrare din anul 1993, dar ce este fascinant sunt poveştile în sine. Mai întâi aceste cărţi le-am citit copiilor şi vă spun sincer că au fost încântaţi chiar şi numai la citirea lor în aşa măsură ca au stat trei ore lângă mine şi le-au ascultat. Mai apoi au stat cu urechile ciulite să le audă şi "la radio" cum au înţeles ei, asta în timp ce Anastasia stătea cu cartea respectivă în mână şi urmărea firul poveştii din carte. Îmi spuse apoi: "Ştii, mama, cred că acum am înţeles ce vroiai să-mi spui prin citirea cu intonaţie, este ceea ce dă farmec textului!"!!
Poveştile scrise de Tanti Radio vă mărturisesc că mai întâi mi-au plăcut mie foarte mult şi am realizat distanţa de la cer la pământ, la modul propriu vorbind, dintre poveştile de pe acele vremuri şi cele de astăzi. Mă refer la mesajul poveştilor care era unul religios moral foarte "miezos" comparativ cu ce a mai rămas vremurilor noastre. Citiţi şi vă veţi convinge.
-"Cartea cu jucării" de Tudor Arghezi, cuprinde un scenariu radiofonic de Mitzura Arghezi şi Vasile Mănunceanu, iar pe CD veţi găsi vocea Mitzurei în rolul mamei într-o înregistrare din anul 1967.
Le puteţi comanda şi voi pe acestea şi încă altele aici. Din păcate câteva cărţi care le consideram minunate şi pe care chiar mi le-aş fi dorit sunt deja epuizate.

Şi acum câteva cuvinte despre regretatul grafician Vasile Socoliuc, ilustratorul întregii colecţii prezentate.
Să vă spun, cu mândrie, că este născut în satul în care ne-a trimis Dumnezeu să lucrăm în via Lui şi că i-am descoperit iniţial numele în Enciclopedia Bucovinei. Am luat mai apoi legătura cu sora dânsului, Dumnezeu s-o odihnească şi pe dânsa acum, cu gândul de a întocmi o mică galerie a oamenilor de seamă ai satului. Dumneaei a vorbit cu fratele dar acesta modest nu considera că ar avea cu ce se prezenta în acest proiect.
S-au mai scurs vreo 2-3 ani şi domnul Vasile Socoliuc trece la Domnul, anul trecut în august, şi alege să fie înmormântat în sat. Astfel am avut ocazia să-i cunosc familia, adică pe soţia d-na Sanda Socoliuc, realizatoarea multor emisiuni pentru copii la Radio, traducătoare şi scriitoare de adaptări şi scenarii pentru teatrul radiofonic de copii şi pe fata dânşilor frumoasă ca o Ileană Cosânzeană.
Nu insist prea mult cu prezentarea "profesională" a dânsului ci vreau să vă povestesc altceva, ceea ce pe mine m-a cucerit definitiv la acest om. Ştiind în mare despre cine este vorba m-am hotărât să particip la înmormântarea dânsului, la noi în sat. Astfel, am mers la biserică să mă rog pentru sufletul său la slujba de înmormântare. Nu vă lăsaţi cuprinşi, vă rog, de fioruri reci sau negre fiind vorba de o înmormântare!! Ajunsă acolo am văzut un chip luminos cu o barbă albă, am simţit o pace pe care n-aş fi bănuit-o şi deodată m-a cuprins ... o mare bucurie!!! Da, bucurie, am văzut că acest om minunat alesese ca veşmintele cu care să se prezinte în faţa lui Dumnezeu să fie... o cămeşă naţională minunată împreună cu un chimir la fel de frumos. Şi atunci, dragii mei, am prins un drag de acest om, de sufletul lui minunat, pe care nu l-am cunoscut, cu care n-am vorbit niciodată şi pe care am avut acum certitudinea că îl cunosc de mult, aşa cum îmi cunosc strămoşii români.
M-am tot gândit, un om de o valoare atât de mare în patrimoniul culturii române alege să fie înmormântat în satul natal, deşi putea avea un loc oriunde în Bucureşti alături de alţi mari oameni de cultură, alege să fie îmbrăcat tradiţional, are un chip de bunic din cele mai minunate poveşti româneşti şi descopăr mai apoi că era foarte apropiat de lumea copilăriei ilustrând cu mare dragoste nenumărate cărţi pentru copii.
De aceea m-am gândit că şcoala din satul nostru ar putea, pe bună dreptate, să-i poarte numele având astfel un model de vieţuire şi mărturisire românească, curată, nevinovată şi profundă în cultura noastră.
V-am scris toate acestea, poate pentru a vă cere rugăciunile spre a-mi da Dumnezeu putere de a împlini gândul acesta, cât mai curând, poate chiar până în vară la sfinţirea noii biserici a satului!

Leapşa

Bun exerciţiu de meditaţie îmi propune MihaelaMaria! Mulţumesc pentru provocare...

Deci, ce nu-mi place să văd la mine în casă, în materie de amenajări, decoraţiuni ş.a?
Să vă spun din start că în mine se dă o luptă de a "promova" doar ce este tradiţional, rustic. Cu toate acestea, mă trezesc admirând şi elemente moderne cărora uneori le devin pradă ca şi cumpărător. Aici văd eu lipsa unei educaţii coerente pe baze solide, nediluate, neamestecate de valoare şi nonvaloare şi mai apoi lipsa, interioară cred, a unei trainice culturi estetice, a frumosului frumos. Pe de altă parte, faptul de a nu avea incă o casă a noastră, mă face să accept compromisuri stil bazar, adică mă mulţumesc cu ce ne pot da unii şi alţii urmărind strict aspectul utilităţii.

Voi încerca totuşi...
Nu-mi plac băile foarte mici şi mai ales bucătăriile mici, copilăria mea m-a "săturat" de astfel de cutiuţe existente din plin în apartamentele blocurilor noastre din epoca de aur.
Nu-mi plac pereţii încărcaţi de stucaturi, calciu, culori şi cine mai ştie ce!
Nu-mi plac geamurile mici, îmi plac şi mă odihnesc foarte bine camerele luminoase, cu expunere solară şi eventual spre grădină.
Nu pot respira în camerele cu multă mobilă în care pentru a ajunge de la uşă la geam te loveşti de toate elementele existente.
Nu am nici o "afecţiune" pentru bibelouri şi, din fericire, de cele câteva primite m-au scăpat copiii mei de la primii paşi pe care i-au făcut prin casă :).
Nu-mi plac, de fapt mă anulează, florile de plastic de prin vaze, evident că eu n-am nici una, şi tare mi-e greu să le scot şi din biserică, deşi vă asigur că cu fiecare curăţenie mai jumuleam câte una pentru a nu mai fi "prezentabilă".
Nu-mi place plasticul în general, asta nu înseamnă că mă dau în vânt după metal, sticlă sau alte elemente reci, dacă s-ar putea m-ar mulţumi tot ce este lemn.
Nu-mi place deloc ideea gresiei în sufragerie sau mă rog în living!?
Nu-mi place camera fără cărţi, la noi găseşti cărţi pretutindeni, e adevărat că nu se află mereu într-o ordine desăvârşită, dar pentru mine ele încălzesc foarte mult casa chiar şi aşa în neorânduială, mai mult poate că tocmai acest lucru arată că nu sunt de decor!
Nu-mi place casa fără flori, ghivece mai mici sau mai mari cu plante cu flori sau doar cu frunze ornamentale.
Nu-mi place casa fără copii, cu tot "riscul" ce-l presupune această minunată prezenţă!
Şi ar mai fi mai multe de spus, dar deja o mică "minunată prezenţă" nu mai are răbdare să mă mai lase la calculator, aşa că mă opresc aici, am conturat în mare câteva aspecte.

Dau leapşa mai departe pentru cei ce încă nu au studiat problema aceasta, care, după părerea mea, ajută mult la cunoaşterea proprie şi la stabilirea unui traseu conştient de viaţă.
Mulţumesc încă o dată, MihaelaMaria!

E vremea...?!

Sâmbătă, duminică, luni... trei zile minunate!

M-am întors dintr-o minunată şi densă călătorie. Veţi spune poate, ca mulţi dintre prieteni, ai călătorit, în situaţia ta? Eşti inconştientă! Ei bine nu, sunt conştientă că trebuie să fim activi, să ne îmbogăţim sufletul prin tot ceea ce viaţa ne pune la dispoziţie.

Aşa că, am fost sâmbătă la Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. Trebuia să merg, nu puteam să nu merg, mai ales că la Suceava, în ultima vreme, n-am prea avut ocazia să respir un aer tare de "înălţimi"! Şi acolo, m-am "desfătat" în atmosfera dinamică, tânără şi foarte vie a întâlnirii. Uitasem cum este să stai într-o sală plină de oameni vii, fremătând de idealuri frumoase şi dureroase. Uitasem, cum este să urmăreşti o curgere verbală în ritm de cascadă ameţitoare, să simţi în fiecare colţ al sălii minţi inteligente şi curate aflate la vârsta ta, dornice de rodire. Mă gândeam acolo, a venit vremea! E vremea noastră!!? Atâta zbucium, atâta frumuseţe risipită, atâţia ani de acumulări, de suferinţe, de înfrângeri. E vremea noastră? Oare, Doamne, ne-ai chemat să-Ţi fim? Noi doar întru Tine suntem cu adevărat, de aceea mă-ntrebam cu mare emoţie: E vremea...?!

Despre Forul Ortodox Român înfiinţat, acolo şi atunci, vom mai vorbi, căci abia acum începem să vorbim de el şi cu el.

Mai apoi, duminică, am fost la Aiud, cutremurător loc pentru conştiinţele cele adormite sau doar amorţite! O Sfântă Liturghie într-un Loc Sfânt şi într-un Timp Sfânt! Memoria Sf. Apostol Andrei, întemeietorul credinţei române, împreună cu memoria martirilor şi mărturisitorilor, apărătorii şi păstrătorii credinţei române. Ceva ce mintea nu poate descrie căci aici doar sufletul poate sta mărturie.

Şi poate pentru actualizarea acestor semnificaţii, pentru materializarea lor, pentru întruparea lor o Taină a Sfântului Botez săvârşită acolo, ca un îndemn spre "o naştere din nou" a noastră a tuturor! Crezul rostit ca naş, ce îndemn la smerenie, căci acolo alţii, ceilalţi, EI, l-au rostit cu sângele lor. Şi mulţimea de tineri participanţi la taină, martori şi ei ai acelei noi naşteri, împovăraţi sau mai bine zis, înaripaţi spre un rost nou al fiecăruia. Să te mântuieşti micuţă Ecaterina şi tot aşa să stăm cu toţii în Altarul cel de Sus!

Iar luni, în oraşul studenţiei celei de-a doua, Cluj Napoca. Întotdeauna mi-a plăcut acest oraş, mereu îl caut cu bucurie, e ceva unic în relaţia mea cu el, sunt amintirile cele frumoase, sunt cărămizile puse la edificiul sufletului meu acolo. L-am revăzut, deci, cu drag. Am mers din nou la Cofetăria Carpaţi, vis-a-vis de statuia lui Matei Corvin, aflată acum în restaurare. Acolo mergeam să ronţăim un covrig, să bem un suc şi mai ales să schimbăm gânduri din bune în mai bune, noi cei de la a doua facultate, "bătrânii". Mergeam atunci colegi, azi am merge mulţi dintre noi soţi, căci aşa a rânduit Dumnezeu că s-au format vreo 4 familii atunci. Şi tot ca atunci, cu aproape ultimii bani, restul de la biletele de drum, am mers să bem o cafea de astă dată, eu cu soţul şi cu finul Andrei în atmosfera zilei de 1 Decembrie. Ne-am plimbat până târziu în oraş, neuitând să revedem câţiva prieteni din generaţia de care pomeneam pe la început.

Şi ne-am întors acasă.

Vă spunem tuturor, nu vă opriţi nicicând cu gânduri, cu presupuneri, cu temeri din a porni la o mică aventură, o "nebunie" pentru ceilalţi, o necesitate pentru sufletul vostru. Lăsaţi-vă chemaţi şi ascultaţi chemarea, chiar şi în cele mai aparent nepotrivite momente, către locurile şi momentele de reîncărcare spirituală. Preţul au fost trei nopţi dormite în tren, căci banii niciodată nu au demnitatea de a cântări astfel de momente, trei nopţi pentru trei zile.

Dai deci întunericul pe lumină! Minunat schimb! Vă îndemn faceţi acest schimb ori de câte ori aveţi ocazia, gândiţi cu sufletul!

Vă îmbrăţişez cu lumină şi căldură...

Miercurea fără cuvinte

Provocarea vine de la Irina: Ce este "Miercurea fără cuvinte"? Miercurea , pe internet, bloggerii care participă la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fără cuvinte"), postează pe blogul lor o fotografie (de preferinţă proprie, şi nu luată de pe net) care nu are nevoie de explicaţii. De aici şi titlul "wordless"- adică "fără cuvinte". Se consideră că fotografia vorbeşte de la sine, astfel încât nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, dacă cineva doreşte să adauge câteva cuvinte nu e nici o problemă.

Din nou poezie

Astăzi, continui seria poeziilor lui Demostene Andronescu, dăruindu-vă poezia lui cea mai dragă sufletului meu.

NEBUNUL

Treceam prin viaţă-aşa ca orice om

Şi fremătând şi eu ca orice pom

Visam să înfloresc, să leg apoi,

Şi să rodesc, nu roade prea de soi,

Ci rodul simplu-al omului de rând

Ce creşte pe oriunde şi oricând

Şi care zdrenţuit de vânt şi ploi

Îşi trage seva numai din noroi.

Dar într-o zi o pasăre străină

Cu penele brumate de lumină,

Venind de pe tărâmul celălalt,

Roti deasupra mea în zbor înalt

Şi poposind în ramurile-mi ciunte

Îşi smulse-o pană şi-ncepu să cânte.

Şi cântecul ei sfânt, din alte sfere,

Ecou îndepărtat al altor ere,

Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns

O dată numai, dar a fost de-ajuns.

De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,

Necunoscut de mine înainte,

Îmi stăruie ca un blestem în sânge,

Sufletu-l cântă, inima îl plânge

Şi scos din lumea mea, dintr-ale mele

Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,

Să înfloresc luceferi şi să am

Câte un cuib pe fiecare ram,

Dar nu de păsări, ci de îngeri care

Să scoată pui şi-apoi spre cer să zboare.

Din ziua ceea, părăsind grădina,

Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,

M-am răsucit şi am întors-o-n sus

S-o-nfing adânc în boltă ca pe-un fus

Şi seva pentru rodul ce-l frământ

S-o trag de sus din cer nu din pământ.

Dar ramurile mele învăţate

Cu sevă dulce trasă din păcate

N-au rezistat luminii şi, pe rând,

Au prins a se usca, iar eu plângând

Am strâns tot verdele pe care-l am

Şi l-am îngrămădit pe-un singur ram,

Am pus pe el şi frunze şi petale

Şi-aşa, cu celelalte ramuri goale

Îmi pregătesc în trunchiul chinuit

Arome pentru rodu-nchipuit.

În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi

Peste zăplazuri mă privesc miraţi,

Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul

Si zic foşnind în sinea lor: nebunul.

Nemaigăsind pe coaja mea crăpată

Nici gâze, nici omizi ca altădată,

Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul

Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Şi vântul sur, nomadul, călătorul,

În frunza mea vrând să-şi doinească dorul

Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul

Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

Şi prietenii mei buni ce până-acum

Mi-au fost tovarăşi nelipsiţi de drum

Au dat din cap şi, unul câte unul,

M-au părăsit zicând încet: nebunul.

Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,

Foşnesc din frunzele ce le mai am

Şi-ngân sfios o melodie sfântă

Ei, dându-şi coate, zic: nebubul cântă.

Iar când omida îndoielii moale

Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,

Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge,

Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă

N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,

Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină

Şi-ai fi de tot comună şi banală

Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii

De n-ar muri in locul lor nebunii.

Minunăţiile temniţelor comuniste

Zilele acestea fiindu-mi dor de poeziile D-lui Demostene Andronescu, i-am căutat cartea (Peisaj lăuntric) în bibliotecă şi i-am recitit, pentru a câta suta oară?, minunatele poezii. Nu ştiu dacă ştiţi de ele şi m-am gândit de aceea să nu ascund sub obroc lumina lor, o adevărată lumină duhovnicească.

Despre domnul Demostene Andronescu îl las să vă vorbească pe publicistul Răzvan Codrescu, citez:

"Scurt portret biografic
Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul Vrancea, deci într-o zonă de constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar şi ceva din încăpăţînarea iscoditoare a munteanului; e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) şi de activism nestîmpărat (din care se nutreşte luptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi visare, dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeţe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic şi indefinit de "visătorie" şi "nebunie", în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tînărului naţionalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor rezistenţei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaţie a singurului său volum de pînă acum: "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis".
Tînărul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupă, apoi "frăţior de cruce" – îşi face studiile medii şi superioare la Bucureşti; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-şi susţină licenţa decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obţine decît în 1972, după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată.
Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deţinut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici şi despre care a scris remarcabile pagini memorialistice). După închisoare se căsătoreşte (soţia, "Zaza", l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. Securitatea continuă să-l hărţuiască mulţi ani după eliberare, iar versurile sale zac prin "sertare", în aşteptarea unor vremuri mai bune.

L-am cunoscut în 1982, într-un sat ardelenesc pierdut printre dealuri împădurite, unde fusesem invitaţi peste vară de un prieten comun (profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, şi el fost deţinut politic). Albise încă de pe atunci, dar era fiziceşte zvelt, iar sufleteşte de o admirabilă prospeţime. Statura dreaptă şi înfăţişarea mai degrabă uscată îl făceau să pară mai înalt decît era. Avea o figură senină, de o stranie candoare, şi un verb cald, învăluitor. Într-o seară, în jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre închisori şi despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare (cum numai la foştii deţinuţi politici am mai văzut!) şi ne-a recitat ceasuri întregi, la rugăminţile noastre mereu reînnoite, versuri din închisori. Atunci am auzit pentru prima oară multe dintre creaţiile de temniţă ale lui Nichifor Crainic şi mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la insistenţele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare sfială, şi din versurile proprii."

Ei bine, pot şi eu să spun că îl cunosc, căci l-am văzut în câteva rânduri fie la Aiud, fie la alte manifestări cultural-istorice legate de mărturisitorii temniţelor comuniste. Privindu-l, mă gândeam în continuu, ce minunată lume se revelează în acest om, îmi venea să-i strig în gura mare ce minunat că "este".

• ÎNDOIALA

lui V. Voiculescu

Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este

Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decât poveste

Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.

De-atâta vreme urc târâş, pe coate

Şi-am smuls în căţărare-atâţi luceferi

Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate

Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi.

Şi-am risipit atâta suflet, Tată,

În râvna mea neasemuit de mare

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată

N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,

L-am aşternut pe fiecare treaptă,

Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă

Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă…

Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sunt o picătură…

Mai este, Doamne, până-n pisc, mai este?!

• UNDE-S NEBUNII?

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

E, Doamne, lumea plină de cuminţi,

E plin pământul de martiri şi sfinţi

Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul

În faţa lumii şi-a nemărginirii

Şi-ascultător de rânduiala firii,

Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii

Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,

Lângă neveste mor de bătrâneţe,

Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă

Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;

S-a-mpotmolit istoria şi plânge,

Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne

Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,

Acestui veac să-i pună dinamită

Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii?

E lumea plină de-alde Sancho Panza

Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,

Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii

Să tragă spada şi să taie nodul?

Tânjeşte după glorie norodul

Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,

S-o răvăşească şi să o răstoarne,

Ca un berbec să ia pământu-n coarne

Şi-acestui veac să-i surpe temelia!

• ÎN LOC DE RUGĂCIUNE

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela de gând.

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi

Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara

Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara

Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,

Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce

Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târâ prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,

Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină

Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

O plimbare cu maşina

N-am mai apucat să mai scriu pe blog şi nu că n-aş fi avut ce, sau că nu m-aş fi gândit. Atâtea activităţi au năvălit peste programul meu din zilele acestea, încât nu ştiam cu ce să încep şi cu ce să termin! Dar, una peste alta, toate s-au aranjat şi încerc acum să redefinesc spaţiul preocupărilor zilnice în tihnă.
Am cumpărat şi eu, pentru prima oară, revista "Lucru de mână", pe care ne-o recomandase Irina pe blogul ei, în care am găsit cu adevărat lucruri foarte frumoase şi care ne-au mobilizat, pe mine şi pe Anastasia, spre a încerca să facem şi noi ceva frumos de acolo. Aşa că, am început să coasem, mai mult ea pentru că ăsta este şi scopul, pe o bucată de etamină un chenar în diverse modele iar în interior vom prinde câţiva puiuţi şi vreo doi iepuraşi. Când terminăm vă vom arăta, cu multă bucurie, ce ispravă a ieşit.
Am găsit ceva tentant aici, lucrat din frunzele toamnei şi de aceea în micul nostru pelerinaj de ziua cuvioasei Parascheva, am cules din curtea mănăstirii Humor frunze de arţar pe care dorim să le prindem într-un buchet de toamnă.
Ne apropiem tot mai mult cu biserica de final, în mare vorbind, căci mai sunt nenumărate lucruri şi mai ales lucrări de făcut, şi zilele acestea am cumpărat un brâu din gresie de exterior pentru turla centrală. Ne-am tot străduit să găsim ceva cât mai potrivit ca model şi ne doream şi culoare, dar socoteala de acasă cu cea din târg... De aceea acum efectuez o operaţiune care mie îmi face mare plăcere, am de pictat cu negru ornamentaţia în relief a gresiei, pentru a obţine un contrast mai potrivit, care să şi pună în valoare modelul, ţinând cont că turla este la mare înălţime şi este acoperită cu tegola neagră. Tare mi-ar place să vă pot arăta despre ce este vorba...
Aminteam de un pelerinaj. Da, marţi după slujbă, ne-am urcat cu toţii în maşină şi am pornit la drum. A fost minunat, am prins o zi minunată de toamnă şi ne-am răsfăţat sufletele la mănăstirile: Râşca, Voroneţ şi Humor. Mănăstirea Râşca am găsit-o, parcă, mai frumoasă ca niciodată. Era tot interiorul mănăstirii invadat de flori, e uimitor pentru o mănăstire de călugări, sincer, eu doar la mănăstirea Horaiţa am mai văzut atât de multe flori într-o mănăstire de călugări; eu chiar consideram că florile sunt apanajul mănăstirilor de maici! Era, deci, plin de flori şi în plus în acea zi se auzea în toată curtea Acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva, cântat de Marian Moise. Era o atmosferă copleşitoare, de bucurie şi pace rară. Am avut bucuria să ne închinăm la o raclă cu sfinte moaşte din care amintesc: Sf. Spiridon, Sf. Pantelimon, Sf. Teodor Tiron, Sf. Haralambie şi alţii. M-am plimbat o bună vreme cu copiii prin curte, adulmecând trandafirii, bucurându-ne de toate florile, plantele şi de muzica ce ne însoţea. Să vă mai spun cum Simeon a apărut la noi, la un moment dat, cu o farfurie plină de prăjituri... Eu nu puteam înţelege, dar m-am dumirit mai apoi, cum că a trecut pe lângă el un părinte, ce servea la trapeză, cu două farfurii cu prăjituri, l-a invitat pe Simeon să servească o prăjitură şi el... a luat toată farfuria!!! Ne-am prăpădit de râs imaginându-ne scena şi mai ales bucuria lui Simeon.
Voroneţul ne aştepta în minunatul lui veşmânt, frământat de mulţime de grupuri de turişti străini; Anastasia îmi spune chiar că parcă n-am fi în România când auzi vorbind în jur numai limbi străine! Ne-am închinat cu drag la mormântul Sfântului Daniil Sihastrul, duhovnicul Sfântului Ştefan cel Mare care este special pentru noi, deoarece ne-am cununat într-o zi de 2 iulie. Iar băieţii mei îl recunosc pe Sfântul Ştefan în orice icoană, imagine sau statuie. Nectarie mi-a pus câteva întrebări legate de iconografia mănăstirii şi m-a uimit cu modul lui de a privi lucrurile.
Apoi, am mers la Humor, această mănăstire îmi este mie apropiată sufleteşte, mă gândeam demult că dacă ar fi fost să mă călugăresc Humorul era pe lista mănăstirilor candidate. Au maicile de acolo o blândeţe şi o dragoste care, niciodată când am fost la mănăstirea aceasta, nu au fost anulate prin vreun gest surprins chiar şi cu un ochi de vultur. Se află acolo în pronaos doamna Anastasia şi îmi place să privesc cu Anastasia mea reprezentarea iconică a acestei doamne, în special mă impresionează modul cum este îmbrăcată.
Cu mare uimire am văzut în parcarea de la Humor ii tradiţionale, cusute pe pânză de casă la preţul de doar 70-100 Ron. Doar la Marginea am mai văzut aşa nişte preţuri căci în general astfel de piese de port popular sunt foarte scumpe.
Ne-am întors acasă încărcaţi cu resurse pentru a mai supravieţui o perioadă în tumultul vieţii noastre. Am realizat încă o dată ce minunat este să poţi să te urci în maşină şi să porneşti nici tu nu ştii unde, unde dă Domnul. N-am amintit de splendoarea pădurii pe parcursul drumului, de nuanţele de la verde, galben până la roşu aprins. Au concluzionat şi copiii că cel mai mare artist este Dumnezeu.
PS: astă seară am aflat că pentru stoparea crizei mondiale Franţa a propus crearea unui Guvern Unic Mondial!!! Vorba cuiva: Franţa-mamă propune, mai rămâne să mai aprobe Anglia-tată şi bineînţeles "Israelul"-bunic. Ne aşteaptă fraţilor vremuri grele.

Împărtăşirea prin...frescă!

Mânăstirea Suceviţa este locul spre care alergăm în momentele de tensiune duhovnicească spre liniştire şi recuperare a tihnei sufleteşti , atât de necesară în tumultul vieţii noastre; asta atunci cand mânăstirea Petru Vodă (adevărat "leagăn" al familiei noastre) este parcă prea departe fizic sau temporal! Pentru că astă vară am realizat câteva fotografii cu minunata pictură murală a Suceviţei, m-am gândit să vă ofer pentru sărbătoarea de astăzi, a Acoperământului Maicii Domnului, o împărtăşire cu fresca mânăstirii Suceviţa...