Lecţia de pian

Acum vreo 4 ani, soţul meu a venit acasă cu ... o pianină!
Mirare, mare bucurie şi vise, căci noi doi nu aveam astfel de indeletniciri, doar ca dorinţe irealizabile, în vârtejul zilelor de astăzi!
Şi a crescut Anastasia şi a venit vremea să ia lecţii de pian. Aşa că acum, ori de câte ori vorbesc la telefon se aud acorduri mai mult sau mai puţin armonioase de pian. Ori de câte ori vin sau plec aud de afară acorduri mai mult sau mai puţin armonioase de pian. Ori de câte ori spăl vasele aud acorduri mai mult sau mai puţin armonioase de pian... Nu, nu mă credeţi de tot.
Asta se întâmplă, e adevărat, deseori şi mă bucură nespusă această stare a lucrurilor. Îmi pare un lucru atât de important, mai ales că la un moment dat, părea că drăguţa noastră fetiţă nu va face o pasiune pentru pian.
Şi, pentru ca bucuria mea să fie deplină, domnul profesor este la rându-i foarte mulţumit de Anastasia şi îşi propune să lucreze cu ea ceva piese chiar un pic mai dificile, ţinând cont că este abia primul ei an de studiu.
Şi, dragii mei, mă uit la ea, o ascult şi nu-mi pot crede urechilor şi inimii câtă bucurie îmi dă cântecul ei, veselia şi bucuria cu care ea cântă, nerăbdarea de a descifra şi a învăţa cât mai repede piesa cea nouă! La început mi-am zis că vom învăţa amândouă odată, eiii, de unde atâta succes? Eu nu aveam nicicum la dispoziţie timpul pe care îl avea ea şi în plus ... nu se compară "bătrâneţea" mea cu tinereţea ei şi deci nici viteza cu care ea prindea din zbor iar eu bâjbâiam continuu. Aşa că m-am liniştit, mă voi bucura de ea, cu ea, pentru şi prin ea.
Nu pot uita, emoţia mea la examenul ei de intrare la Şcoala Populară de Artă. Un examen extrem de uşor, îmi veţi spune şi la fel vă voi spune şi eu acum, dar atunci... Şi tot freamătul meu de la uşă a fost oarecum spulberat din prima clipă la intrare când delicatul domn profesor examinator atunci, îndrumător astăzi, a exclamat încântat de codiţele şi rochiţa Anastasiei. Iar mai apoi când i-a auzit vocea de o tonalitate neaşteptat de joasă pentru o fetiţă cu codiţe a fost de-a dreptul cucerit de ineditul persoanei ei. Aşa că, după testarea de rigoare i-a comunicat, încă de atunci, că pe ea o va lua el în grupa lui.
Atunci n-am înţeles bucuria şi mirarea profesorului dar mai apoi, rememorând cadrele de afară, mi-am dat seama că toate fetiţele prezente acolo erau... în pantaloni. Nu vreau eu să spun mai multe, căci spune totul întâmplarea în sine. Firescul şi "charmul" fetiţelor sunt orice ar fi rochiţele şi fustiţele. Iar un bărbat, artist mai ales învăţat cu frumosul, va şti să aprecieze şi să se "lase cucerit" de prezenţa frumosului în această formă.
Să vă mai spun că acest profesor este o binecuvântare pentru Anastasia pentru modul lui delicat de a fi şi mai ales pentru interminabila răbdare. Am fost de faţă la o lecţie în care, nu ştiu ce era cu fata mea, dar mai mult era pe lângă pian, şi cu toate acestea a dat dovadă de o răbdare mai mare ca a mea, de o stare de stăpânire de sine, mult superioară mie şi asta nu pentru că eram eu de faţă ci pentru că aşa este el. Chiar şi când nu am stat de faţă Anastasia nu s-a plâns niciodată de el, că ar ţipa sau ar lua-o mai dur, aşa cum mai aud pe holuri de pe la alte uşi!
Chiar mi se plângea o prietenă că ai ei copii nu au tragere de inimă deloc spre pian din cauză că profesorul ţipă în continu la ei şi atunci am înţeles mai bine ce binecuvântare pe noi să aibă, cel puţin pentru început un astfel de profesor îndrumător!
Şi pentru că am scris prima postare pe tema pianului am trecut în lista de bloguri o mămică pianistă, Sabina Ulubeanu - Armonii, pe care am descoperit-o la Irina - Dulce casă. Este iată o altă lume care ni se deschide, eu una sufăr enorm înăuntrul meu pentru "educaţia tehnicistă" pe care ne-au dat-o vremurile copilăriei noastre comuniste. Admir de aceea sincer pe cei din generaţia mea sau mai tineri care au urmat drumul artei şi mai ales când e vorba de formele clasice de artă şi nu neapărat cele foarte moderne, pe care de multe ori, recunosc, nu le pot gusta sufleteşte.
Şi v-am scris toate acestea, pentru că n-am avut somn, aşa mi-a făcut bebeluşul acesta din primele luni, dacă mă trezeam la un moment dat în noapte îmi sărea somnul. Apropo, vreo 3 ecografii ne anunţă încă ... un băiat! Doamne ajută!

E vremea...?!

Sâmbătă, duminică, luni... trei zile minunate!

M-am întors dintr-o minunată şi densă călătorie. Veţi spune poate, ca mulţi dintre prieteni, ai călătorit, în situaţia ta? Eşti inconştientă! Ei bine nu, sunt conştientă că trebuie să fim activi, să ne îmbogăţim sufletul prin tot ceea ce viaţa ne pune la dispoziţie.

Aşa că, am fost sâmbătă la Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. Trebuia să merg, nu puteam să nu merg, mai ales că la Suceava, în ultima vreme, n-am prea avut ocazia să respir un aer tare de "înălţimi"! Şi acolo, m-am "desfătat" în atmosfera dinamică, tânără şi foarte vie a întâlnirii. Uitasem cum este să stai într-o sală plină de oameni vii, fremătând de idealuri frumoase şi dureroase. Uitasem, cum este să urmăreşti o curgere verbală în ritm de cascadă ameţitoare, să simţi în fiecare colţ al sălii minţi inteligente şi curate aflate la vârsta ta, dornice de rodire. Mă gândeam acolo, a venit vremea! E vremea noastră!!? Atâta zbucium, atâta frumuseţe risipită, atâţia ani de acumulări, de suferinţe, de înfrângeri. E vremea noastră? Oare, Doamne, ne-ai chemat să-Ţi fim? Noi doar întru Tine suntem cu adevărat, de aceea mă-ntrebam cu mare emoţie: E vremea...?!

Despre Forul Ortodox Român înfiinţat, acolo şi atunci, vom mai vorbi, căci abia acum începem să vorbim de el şi cu el.

Mai apoi, duminică, am fost la Aiud, cutremurător loc pentru conştiinţele cele adormite sau doar amorţite! O Sfântă Liturghie într-un Loc Sfânt şi într-un Timp Sfânt! Memoria Sf. Apostol Andrei, întemeietorul credinţei române, împreună cu memoria martirilor şi mărturisitorilor, apărătorii şi păstrătorii credinţei române. Ceva ce mintea nu poate descrie căci aici doar sufletul poate sta mărturie.

Şi poate pentru actualizarea acestor semnificaţii, pentru materializarea lor, pentru întruparea lor o Taină a Sfântului Botez săvârşită acolo, ca un îndemn spre "o naştere din nou" a noastră a tuturor! Crezul rostit ca naş, ce îndemn la smerenie, căci acolo alţii, ceilalţi, EI, l-au rostit cu sângele lor. Şi mulţimea de tineri participanţi la taină, martori şi ei ai acelei noi naşteri, împovăraţi sau mai bine zis, înaripaţi spre un rost nou al fiecăruia. Să te mântuieşti micuţă Ecaterina şi tot aşa să stăm cu toţii în Altarul cel de Sus!

Iar luni, în oraşul studenţiei celei de-a doua, Cluj Napoca. Întotdeauna mi-a plăcut acest oraş, mereu îl caut cu bucurie, e ceva unic în relaţia mea cu el, sunt amintirile cele frumoase, sunt cărămizile puse la edificiul sufletului meu acolo. L-am revăzut, deci, cu drag. Am mers din nou la Cofetăria Carpaţi, vis-a-vis de statuia lui Matei Corvin, aflată acum în restaurare. Acolo mergeam să ronţăim un covrig, să bem un suc şi mai ales să schimbăm gânduri din bune în mai bune, noi cei de la a doua facultate, "bătrânii". Mergeam atunci colegi, azi am merge mulţi dintre noi soţi, căci aşa a rânduit Dumnezeu că s-au format vreo 4 familii atunci. Şi tot ca atunci, cu aproape ultimii bani, restul de la biletele de drum, am mers să bem o cafea de astă dată, eu cu soţul şi cu finul Andrei în atmosfera zilei de 1 Decembrie. Ne-am plimbat până târziu în oraş, neuitând să revedem câţiva prieteni din generaţia de care pomeneam pe la început.

Şi ne-am întors acasă.

Vă spunem tuturor, nu vă opriţi nicicând cu gânduri, cu presupuneri, cu temeri din a porni la o mică aventură, o "nebunie" pentru ceilalţi, o necesitate pentru sufletul vostru. Lăsaţi-vă chemaţi şi ascultaţi chemarea, chiar şi în cele mai aparent nepotrivite momente, către locurile şi momentele de reîncărcare spirituală. Preţul au fost trei nopţi dormite în tren, căci banii niciodată nu au demnitatea de a cântări astfel de momente, trei nopţi pentru trei zile.

Dai deci întunericul pe lumină! Minunat schimb! Vă îndemn faceţi acest schimb ori de câte ori aveţi ocazia, gândiţi cu sufletul!

Vă îmbrăţişez cu lumină şi căldură...