Din nou poezie

Astăzi, continui seria poeziilor lui Demostene Andronescu, dăruindu-vă poezia lui cea mai dragă sufletului meu.

NEBUNUL

Treceam prin viaţă-aşa ca orice om

Şi fremătând şi eu ca orice pom

Visam să înfloresc, să leg apoi,

Şi să rodesc, nu roade prea de soi,

Ci rodul simplu-al omului de rând

Ce creşte pe oriunde şi oricând

Şi care zdrenţuit de vânt şi ploi

Îşi trage seva numai din noroi.

Dar într-o zi o pasăre străină

Cu penele brumate de lumină,

Venind de pe tărâmul celălalt,

Roti deasupra mea în zbor înalt

Şi poposind în ramurile-mi ciunte

Îşi smulse-o pană şi-ncepu să cânte.

Şi cântecul ei sfânt, din alte sfere,

Ecou îndepărtat al altor ere,

Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns

O dată numai, dar a fost de-ajuns.

De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,

Necunoscut de mine înainte,

Îmi stăruie ca un blestem în sânge,

Sufletu-l cântă, inima îl plânge

Şi scos din lumea mea, dintr-ale mele

Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,

Să înfloresc luceferi şi să am

Câte un cuib pe fiecare ram,

Dar nu de păsări, ci de îngeri care

Să scoată pui şi-apoi spre cer să zboare.

Din ziua ceea, părăsind grădina,

Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,

M-am răsucit şi am întors-o-n sus

S-o-nfing adânc în boltă ca pe-un fus

Şi seva pentru rodul ce-l frământ

S-o trag de sus din cer nu din pământ.

Dar ramurile mele învăţate

Cu sevă dulce trasă din păcate

N-au rezistat luminii şi, pe rând,

Au prins a se usca, iar eu plângând

Am strâns tot verdele pe care-l am

Şi l-am îngrămădit pe-un singur ram,

Am pus pe el şi frunze şi petale

Şi-aşa, cu celelalte ramuri goale

Îmi pregătesc în trunchiul chinuit

Arome pentru rodu-nchipuit.

În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi

Peste zăplazuri mă privesc miraţi,

Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul

Si zic foşnind în sinea lor: nebunul.

Nemaigăsind pe coaja mea crăpată

Nici gâze, nici omizi ca altădată,

Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul

Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Şi vântul sur, nomadul, călătorul,

În frunza mea vrând să-şi doinească dorul

Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul

Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

Şi prietenii mei buni ce până-acum

Mi-au fost tovarăşi nelipsiţi de drum

Au dat din cap şi, unul câte unul,

M-au părăsit zicând încet: nebunul.

Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,

Foşnesc din frunzele ce le mai am

Şi-ngân sfios o melodie sfântă

Ei, dându-şi coate, zic: nebubul cântă.

Iar când omida îndoielii moale

Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,

Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge,

Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă

N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,

Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină

Şi-ai fi de tot comună şi banală

Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii

De n-ar muri in locul lor nebunii.