Minunăţiile temniţelor comuniste

Zilele acestea fiindu-mi dor de poeziile D-lui Demostene Andronescu, i-am căutat cartea (Peisaj lăuntric) în bibliotecă şi i-am recitit, pentru a câta suta oară?, minunatele poezii. Nu ştiu dacă ştiţi de ele şi m-am gândit de aceea să nu ascund sub obroc lumina lor, o adevărată lumină duhovnicească.

Despre domnul Demostene Andronescu îl las să vă vorbească pe publicistul Răzvan Codrescu, citez:

"Scurt portret biografic
Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul Vrancea, deci într-o zonă de constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar şi ceva din încăpăţînarea iscoditoare a munteanului; e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) şi de activism nestîmpărat (din care se nutreşte luptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi visare, dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeţe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic şi indefinit de "visătorie" şi "nebunie", în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tînărului naţionalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor rezistenţei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaţie a singurului său volum de pînă acum: "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis".
Tînărul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupă, apoi "frăţior de cruce" – îşi face studiile medii şi superioare la Bucureşti; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-şi susţină licenţa decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obţine decît în 1972, după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată.
Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deţinut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici şi despre care a scris remarcabile pagini memorialistice). După închisoare se căsătoreşte (soţia, "Zaza", l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. Securitatea continuă să-l hărţuiască mulţi ani după eliberare, iar versurile sale zac prin "sertare", în aşteptarea unor vremuri mai bune.

L-am cunoscut în 1982, într-un sat ardelenesc pierdut printre dealuri împădurite, unde fusesem invitaţi peste vară de un prieten comun (profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, şi el fost deţinut politic). Albise încă de pe atunci, dar era fiziceşte zvelt, iar sufleteşte de o admirabilă prospeţime. Statura dreaptă şi înfăţişarea mai degrabă uscată îl făceau să pară mai înalt decît era. Avea o figură senină, de o stranie candoare, şi un verb cald, învăluitor. Într-o seară, în jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre închisori şi despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare (cum numai la foştii deţinuţi politici am mai văzut!) şi ne-a recitat ceasuri întregi, la rugăminţile noastre mereu reînnoite, versuri din închisori. Atunci am auzit pentru prima oară multe dintre creaţiile de temniţă ale lui Nichifor Crainic şi mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la insistenţele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare sfială, şi din versurile proprii."

Ei bine, pot şi eu să spun că îl cunosc, căci l-am văzut în câteva rânduri fie la Aiud, fie la alte manifestări cultural-istorice legate de mărturisitorii temniţelor comuniste. Privindu-l, mă gândeam în continuu, ce minunată lume se revelează în acest om, îmi venea să-i strig în gura mare ce minunat că "este".

• ÎNDOIALA

lui V. Voiculescu

Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este

Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decât poveste

Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.

De-atâta vreme urc târâş, pe coate

Şi-am smuls în căţărare-atâţi luceferi

Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate

Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi.

Şi-am risipit atâta suflet, Tată,

În râvna mea neasemuit de mare

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată

N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,

L-am aşternut pe fiecare treaptă,

Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă

Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă…

Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sunt o picătură…

Mai este, Doamne, până-n pisc, mai este?!

• UNDE-S NEBUNII?

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

E, Doamne, lumea plină de cuminţi,

E plin pământul de martiri şi sfinţi

Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul

În faţa lumii şi-a nemărginirii

Şi-ascultător de rânduiala firii,

Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii

Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,

Lângă neveste mor de bătrâneţe,

Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă

Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;

S-a-mpotmolit istoria şi plânge,

Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne

Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,

Acestui veac să-i pună dinamită

Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii?

E lumea plină de-alde Sancho Panza

Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,

Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii

Să tragă spada şi să taie nodul?

Tânjeşte după glorie norodul

Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,

S-o răvăşească şi să o răstoarne,

Ca un berbec să ia pământu-n coarne

Şi-acestui veac să-i surpe temelia!

• ÎN LOC DE RUGĂCIUNE

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela de gând.

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi

Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara

Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara

Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,

Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce

Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târâ prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,

Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină

Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.